„Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu sau despre orbirea interioară!

Citind cunoscutul roman „Zahei Orbul” al poetului Vasile Voiculescu mi s-au deschis pleoapele în faţa prezentului. Romanul este rodul a două experienţe personale, prima, – soţia care a orbit de glaucom şi a decedat oarbă, şi a doua, instaurarea comunismului de stil sovietic în România. Romanul este scris în cei mai siniştri ani ai comunismului 1952-1953, când elita românească integral era trimisă la închisoare şi Canal, iar bisericile închise. În această perioadă se primenea mişcarea spirituală de la Rugul Aprins din Mănăstirea Antim, în frunte cu Sandu Tudor. Combustia romanului este această mişcare creştină, care propovăduia iluminarea spirituală în noaptea minţii unui comunism brutal. Regimul totalitar nu l-a iertat pe Vasile Voiculescu pentru această mărturisire de credinţă şi a fost închis în lotul Rugului Aprins. Este eliberat fiind bolnav de cancer. La câteva luni după eliberare moare de această boală incurabilă în dureri atroce.

Romanul „Zahei orbul” este despre orbirea interioară. Orb nu eşti fizic, ci sufleteşte. Trama romanului este impresionantă şi surprinde viaţa rurală din sud-estul României în prima jumătate a secolului XX. Romanul putea lua oricând premiul Nobel pentru literatură. Zahei este un locuitor robust şi „sălbatic” al lumii din delta lui Panait Istrati, care a orbit în urma unei petreceri cu alcool contrafăcut la crâşma grecului Stavrache. Viaţa lui Zahei se schimbă radical în urma orbirii, deşi dorinţa răzbunării îl măcina. Ispitit de Panteră, un circar specializat pe găinării, devine cerşetor cu promisiunea de a strânge bani în vederea mergerii în pelerinaj la schitul Dervent din Cadrilater pentru a se ruga la crucea făcătoare de minuni şi a-şi recăpăta vederea. De la această promisiune a lumininii, care se transformă de fapt în interiorizata Lumină a lui Hristos, parcursul vieţii lui Zahei se ghidează într-o paradigmă morală. El devine acel „altceva” într-o societate înecată în miasmele concupiscenţei şi păcatului. Zahei vede cu ochii minţii iluminate de credinţă, ceea ce ceilalţi nu văd cu ochii fizici. Până la urmă în viaţă este important să tinzi spre Lumina credinţei, nu spre plăcerea luminii fizice care te trage în jos, spre păcat. Lumina transcendentă este mântuitoare.

Descrierile României rurale de dinainte şi după Marele Război sunt fascinante. E un rai decăzut moral. Zahei trece prin el citind oamenii după vorbă, miros şi apucăturile firii. Fiind frumos este adorat de femeile care îşi descoperă demonii păcatului în preajma lui, cel care vede „dincolo” decât cei care nu văd, deşi au ochi. Important este să vezi transcendentul, nu imanentul. Poate acest secret atrage femeile. Închiderea lui Zahei în ocnă, ca urmare a unei crime puse pe seama lui de un boier gelos este un prilej de a descrie lumea din subterană, atât de contemporană astăzi.E o descriere dostoievskiană. Dacă atunci subterana societăţii era în ocna cu puşcăriaşi, azi ea se ridică cu năravurile ei la suprafaţa vieţii. În acest iad al firii decăzute, Zahei se păstrează curat şi albit de o naivitate mântuitoare. Deşi cade şi el, prin credinţa sa simplă şi curată, se ridică de fiecare dată, pentru că el are ochii interiori ai credinţei ce-l salvează. Eliberat din închisoare ajunge la Derventul devastat de război unde nu se petrece minunea. Dezamăgit se reîntoarce în Brăila copilăriei unde decade, dar se ridică din nou prin întâlnirea cu un preot păcătos care îl luminează prin rugăciune şi citirea psalmilor. Preotul devine olog printr-o întâmplare, iar Zahei îl poartă pe spate. Dintr-o dată orbul şi preotul devin un tsingur rup. Preotul se transformă în ochii orbului, iar Zahei picioarele lui. Ei fac împreună un trup şi un suflet, dar ca în scara lui Ioan, mândria preotului de a „vorbi” cu Dumnezeu îl face să cadă, lucru care duce la moartea unui bebeluş ce dorea să-l boteze. Preotul torturat de mustrări moare pe spatele lui Zahei pe drumul spre casă, în pădure. Preotul i-a cerut să-l ducă acasă, nu la cea fizică, unde îl aştepta preoteasa, ci la cea metafizică.

Finalul este apocaliptic, dar şi mântuitor în acelaşi timp. Se reîntoarce la vechea biserică părăsită din pădure Zahei cu preotul mort. Se pune cu spatele rezemat de altar şi cu preotul decedat cu mâinile legate cu bucăţi din cămaşe pe orbul ochilor şi se aşează neclintit aşa cu faţa spre biserică să vadă până la a doua venire a lui Hristos, când va suna trâmbiţa vestirii din nou. Romanul lui Vasile Voiculescu este zguduitor. Nu oricine are darul vederii primit prin har. Deşi orb fizic, Zahei avea vederea duhovnicească. Într-o lume cu tot mai mulţi orbi duhovniceşti, orbul fizic le vede şi le simte pe toate dacă are credinţă. Vederea nu ţine de fizică, ci de credinţă. Lumina fizică poate fi întuneric, Lumina adevărată este vie. E lecţia romanului „Zahei orbul”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*