Istoriografia românească s-a ocupat mai mult să cerceteze refugiul universităţii clujene după Diktatul de la Viena din 30 august 1940, decât de viaţa studenţilor români rămaşi sub ocupaţia horthystă. Se ştie că atunci, circa 40.000 români au trebuit să plece din oraş în România la presiunea autorităţilor de la Budapesta. În septembrie 1944 mai locuiau circa 5000 de români în oraş. Dincolo de aceste presiuni ale istoriei totalitare au existat şi studenţi români care şi-au continuat studiile şi viaţa la Unversitatea clujeană pe vremea dictatului. În Cluj nu au existat atrocităţi ca la Huedin, Ip, Treznea sau Moisei poate şi pentru că aici funcţiona un consulat românesc al regimului antonescian, care monitoriza absolut toate vexaţiunile autorităţilor horthyiste şi le raporta la Bucureşti care punea presiune la Budapesta.
Astfel se explică că la noua/vechea Universitate rebotezată „Ferenc Jozsef” s-au înscris în toamna lui 1940 circa 100 de studenţi români. Există o carte fascinantă de memorii – Destin Ardelenesc, cred că singura, scrisă de jurnalistul Alexandru Anca din Dej, care a fost student la facultatea de drept în perioada ocupaţiei maghiare. Dincolo de presiunile ideologice inerente şi agresiunile unor extremişti de la Crucile cu Săgeţi, viaţa studenţilor români s-a bucurat de oarecare linişte până la reîntoarcerea frontului la Stalingrad la începutul anului 1943, când Budapesta şi-a dat seama că va pierde războiul cu Rusia sovietică. Alexandru Anca care se trăgea dintr-o cunoscută familie de magistraţi din Dej descrie cu acribie şi savoare viaţa studenţilor români din Clujul ocupat. Viaţa cu peripeţiile unor tineri idealişti este fascinantă. Cursurile s-au continuat cu profesionalism. Au existat profesori maghiari care îşi arătau simpatia faţă de studenţii români, aşa cum au existat şi unii care priveau cu încrâncenare pe tinerii studioşi care au preferat să rămână, nu să plece. În Clujul horthyst mai funcţionau restaurante şi bodegi conduse de patroni români pe B-dul Eroilor sau pe str. Matei Corvin, la „Pipa mică”, „Maimuţa plângăreaţă” sau „Doamna Puşcaş”, unde se mânca româneşte şi studenţii români socializau şi vorbeau în limba maternă. Bisericile ortodoxe şi greco-catolice erau deschise şi des frecventate. Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu era ascultat de către tineri. Ierarhul a stat la baza formării asociaţiei studenţeşti greco-catolice Mariana, care a cuprins şi studenţii de religie ortodoxă. E fabuloasă viaţa culturală a asociaţiei Mariana, cu serate literare, petreceri cu dans şi cenacluri de poezie românească care atrăgea inclusiv studenţi maghiari.
Politic, românii erau sub îndrumarea prof. Emil Haţieganu, care-i reprezenta în faţa autorităţilor horthyste şi care negocia cu regimul antonescian pentru a pune presiune pe autorităţile maghiare. În general profesorii români au făcut faţă presiunii horthyste ca prof. Liviu Lazăr, fiul lui Aurel Lazăr, participant la Alba-Iulia pe 1 decembrie 1918, care a rămas profesor la Unviersitatea „Ferenc Jozsef”. Botanistul Iuliu prodan preda la universitatea maghiară şi era membru Academiei Române. Alţii au preferat să fie colaboraţionişti ca prof. Sulică, care după 1944 s-a refugiat la Seghedin. În oraş a profesat viitorul lider comunist Teofil T. Vescan, dar şi Tudor Bugnariu, viitorul soţ al fiicei lui Blaga, care a fost predat din lagărul de la Caracal de Ion Antonescu către autorităţile maghiare. Vasile Pogăceanu, viitorul prefect comunist, şi Pavel Bojan au devenit conducătorii Comitetului Naţional Revoluţionar al Românilor din Ardealul de Nord, care împreună cu Roul Şorban, ce avea o iubită evreică, au organizat refugierea evreilor persecutaţi peste dealul Feleac şi prin pădurea Făget în România pentru a nu fi trimişi în lagărele naziste. La sediul Marianei de pe str. Napoca nr. 9-7 studenţii se întâlneau şi vorbeau liber despre crezurile lor naţionale. Era un paradox: viitorii comunişti sprijineau o asociaţie greco-catolică, din care făceau parte ortodocşi şi tolerată de autorităţile horthyste clujene. Preşedintele asociaţiei era studentul Romulus Hatos, iar vicepreşedinte Alexandru Anca. La sediul băncii Albina, actualul Cerc Militar asociaţia îşi desfăşura spectacolele româneşti cu public în prezenţa episcopului Iuliu Hossu. Asociaţia era promovată de ziarul românesc Tribuna Ardealului şi suplimentul cultural „Grai şi suflet românesc”.
La Cluj în vara lui 1940, Asociaţia Mariana şi Raoul Şorban au organizat „Zilele cărţii româneşti”, în care s-a afirmat scriitorul, devenit celebru mai târziu, Francisc Păcurariu. S-a publicat în revista tribuna Ardealului poezia lui Coşbuc „Decebal către popor”, care a atras opresiunea autorităţilor locale maghiare. Prin episcopul ortodox Nicolae Colan, autoritălile de la Bucureşti aduceau cărţi de anatomie studenţilor români de la medicină din universitatea maghiară. În toamna lui 1942 situaţia s-a agravat însă. Doi studenţi români de la medicină, Valentin Raus şi Mihai Pop sunt arestaţi de poliţia maghiară pentru un articol publicat în Tribuna Ardealului, intitulat „Dacismul în literatură”. Situaţia grea de pe front a făcut ca autorităţile maghiare să strângă şurubul. Destui maghiari care aveau studenţi români în gazdă şi studenţi maghiari, cum a fost fiul episcopului reformat Vasarhely, au început să-i avertizeze pe studenţii români, că elemente huliganice studenţeşti îi vor agresa în viitorul apropiat. Crucile cu Săgeţi din oraş conduse de studenţii Lorincz Bela şi Czifra Gyula, încurajaţi de profesorul şovin Csekey Istvan, încep să legitimeze studenţii români la intrarea în Universitate, să-i lovească, şi să nu-i mai lase să intre. Pe străzi studenţii români sunt urmăriţi şi bătuţi, mai ales la ieşirea din restaurantele româneşti. Pe 27 octombrie 1942 are loc atacul asupra Academiei teologice greco-catolice de pe str. IC Brătianu de azi. Studenţii români se baricadează în imobil şi aruncă cu mese şi scaune pe fereastră. Lupta durează câteva ore. Mulţi studenţi români sunt răniţi de către elemente huliganice horthyste. Se striga „Patria fără valahi!” Se devastează şi redacţia Tribunei Ardealului de pe B-dul Eroilor (Deak Ferenc). Se sparg geamurile consulatului român, fapt ce produce intervenţia energică a premierului Mihai Antonescu. Asociaţia Mariana redactează un memoriu de protest care-l prezintă într-o audineţă la rectorul Kovrig Bela. Acesta îi primeşte pe studenţii români în picioare. Le dă mâna, dar le spune ferm şi rece să se înţeleagă cu liderii studenţilor maghiari din KMDSz. În urma negocierilor cu aceştia situaţia se detensionează. Se semnează un protocol, un fel de pact de neagresiune, care permite studenţilor români să se reîntoarcă la cursuri. Incidente violente au mai fost, dar românii le raportau la conducerea KMDSz, care luau măsuri împotriva elementelor huliganice maghiare.
Această înţelegere a mers până în toamna lui 1943, când studenţii români chemaţi să dea o dezminţire la atacul comis de studenţi români împotriva unor etncii maghiari la Braşov, că statul maghiar nu-i oprimă, au refuzat în bloc. Poliţia maghiară nu mai ţine atunci cont de autonomia universitară şi liderii studenţilor români în frunte cu Alexandru Anca sunt arestaţi şi închişi în lagărul antiromânesc de la Someşeni, unde sunt torturaţi. Aceştia refuză colaborarea cu horthyştii şi sunt trimişi în lagăre de muncă în Ungaria, apoi în Germania. O parte dintre ei se mai reîntorc în ţară după ani de prizonierat, reţinuţi de englezi după război, în 1947. Românii rămaşi în oraş în primăvara lui 1944 au privit neputincioşi şi cu lacrimi în ochi cum evrei erau luaţi de jandarmi şi duşi la fabrica de cărămidă, apoi trimişi cu trenurile în lagărele morţii. Numeroşi prieteni evrei ai lui Alexandru Anca şi-au pierdut familiile la Auschwitz. Ar fi necesar pentru adevărul istoric şi interesant de studiat printr-o lucrare de doctorat viaţa studenţilor români de la universitatea maghiară din Cluj, am descoperi o istorie palpitantă, dincolo de traumele ocupaţiei sau ideologiei. Memoriile lui Alexandru Anca sunt scrise cu stil, ca un roman poliţist sau de aventuri, fapt ce oferă savoare unor întâmplări inedite pentru publicul larg.
Lasă un răspuns