Dacă a fost parte a unui plan, totul a fost bine executat… A fost însă un „capitol”, nu un întreg… Un capitol ce urmează după relocarea și rerepartizarea „globalistă” a resurselor țărilor „de convergență”… Convergența în care noi devenim „India” Europei, dar nu aceea a dezvoltări, a „boom”-ului megametropolitan, ci a exploatării resurselor naturale și acum și resursei de forță de muncă, dar și o Indie a sărăciei, a neputinței, a foametei și bolilor, a mahalalelor pe care puțini vor să le vadă, uriașul depozit de gunoi de acolo părând a avea deja un echivalent aici, la noi, prin zecile de containere de gunoaie pe care le importăm, le depozităm prin munți, le ardem sufocând orașele…
Dar, dacă totul a fost o „adaptare” la situația de criză pandemică, o speculare a isteriei colective produse de covit, atunci avem o mișcare aproape genială… Pentru că nicicând nu ar fi fost un moment mai bun ca Europa să se debaraseze de pelagra socială pe care a ținut-o la ea, ba să o facă practic prin voluntariatul panicard al miilor de țigani care aproape au traversat în fugă, dar spre înapoi (!), granițele țării, economisind toți acei bani pe care îi punea periodic în mișcare pentru relativul control al eczemei nomade (și nu numai de la noi, și să nu ne trezim, în această „repartizare”, și cu țiganii altora!), iar în paralel, să se realizeze o redistribuire a forței de muncă, doar acum, doar în acest punct, a aceleia „sezoniere”.
Mai de grabă, însă, pare că totul a fost un melanj, aproape „artistic”, între strănutul planetaro-pandemic și planurile unei noi ordini… Cu mult dincolo de teoretizarea unor noi vechi proiecte de selecție socială… Mecanismele de control s-au schimbat, au devenit mai rafinate, nu mai abrutizează individul, nu în măsura în care acesta să-și dea seama, și nu se mai ține cont de culoarea pielii. Ci de importanța social-economică a individului care a fost, este și, mai ales, va deveni strict o resursă… Mai puțin apreciată decât plasticul pe care vom începe a-l culege din oceane, de pe albiile râurilor, din fundăturile peșterilor, din măruntaiele pământului când nu vom mai avea resurse și vom căuta toate acele „resturi” ale poluării de acum (și care vor deveni adevărate bogății „naturale”)…
Și nu, nu vorbim de „noua ordine mondială” și toate acele teorii mai mult sau mai puțin conspiraționiste… (Deși multe dintre ele par a fi fost special servite, insinuate, „mezate” chiar de cei vizați în ele, căci, teoria controlului are subtilități greu de pătruns chiar și de către „elitele” unei țări). Suntem însă în plin proces de reordonare socială. Noua ordine socială și economică. De va deveni și mondială, rămâne doar o chestiune de timp, timp pe care noi nu-l mai avem la dispoziție, și de veghe a acelora care vin după noi, care s-ar putea ca la sfârșitul timpului pe care nu-l mai avem noi, să nu mai cunoască, să nu mai aibă curajul de a cunoaște și a aplica noțiunile de veghe, protejare… Când lanul de veghe va deveni doar un imens câmp al spicelor plecate…
Procesul la care asistăm acum nu a început de ieri… Nu a fost nici măcar demarat la umbra panicii panicarde (supremă rezoluție a stării în care am ajuns pe parcursul unor infime fire de nisip din clepsidra umanități). El a început cu multă vreme în urmă, prin repartizarea averilor țărilor „de convergență”. A resurselor împărțite între cei mari, transferate, cedate, culese sau exploatate de alții, a continuat apoi cu acea „alba-neagra” a forței de muncă și pelagrei acceptate, suportate de Europa, chipurile, „la schimb” pentru ceea ce ne lua din adâncul pământului, iar acum doar continuă cu transformarea „convergenților” în lăzile de gunoi ale celor mari (și vom primi și bani pentru asta, pentru a-i ferici pe guvernanți cu resursele financiare necesare menținerii unui aparent statut al democrației și libertăților noastre decizionale)…
Asistăm la o redefinire a lucrătorului. Și nici măcar a lucrătorului, ci a lucrului. Pentru că accentul va fi pus tot mai puțin pe individ, ca nevoi personale, fiind translatat strict spre rolul lui (nici măcar rost…) ca parte a unui stup al lucrului. Al acelor indivizi care, între „joburi”, vor sta și consuma „acasă”, fiind grija țării lor native, dar, la ora culesului, spălatului de bătrâni, ruperii de umeri, șale și genunchi prin construcții, și alte multe munci devenite „sezonier… convergente”, vor fi repartizați de Europa acolo unde va fi nevoie de ei…
Este o altă formă de „valorizare” a impasului social și de nevoi (de mult nu mai sunt de neam, ci doar de buzunar personal) al unor oameni sărăciți, înfricoșați, terorizați, nu de ziua de mâine, ci de ceasul orei următoare…
Ilar de nedrept… Și sfruntat de sfidător… Noi nu am reușit să organizăm, nu am fost lăsați, ținuți în case, încuiați în panică, să facem ceea ce Europa a făcut mustăcind probabil de simplitatea reușitelor sale. Nu am reușit să luăm toate acele autobuze, cu miile când era vorba de acțiuni politico-populiste și fanariot pontiste, să le dăm întreprinderilor, să asigure naveta personalului, să-i preia pe lucrători și să-i lase acasă, echipați de pandemie, exact pe logistica autobuzelor școlare, iar Europa ne-a strivit în ironia preluării cu avioanele a forței de muncă sezoniere.
Lasă un răspuns