Epidemia va trece, dar rănile „apelurilor” de acum vor rămâne…

Nici măcar cu arma la tâmplă nu ar fi trebuit să pună așa ceva!… Nu el!… Și nu pentru că toți aceia pe care îi tratează acum de parcă ar fi parte a unei leprozerii a Diasporei și-au rupt hainele pentru a-l vota, pentru a-l face președintele Țării care trebuia să aibă grijă de fiecare român, nu asta mai contează acum, ci pentru că un șef de stat nu are voie să ceară așa ceva națiunii sale. Niciodată, indiferent cât de înfricoșătoare ar fi vremurile, amenințările și, mai ales, mârșăviile celor ce, în timpuri de restriște, privesc în altă parte…

Și chiar dacă vremurile sunt grele, tulburi, dar și tulburate de slaba judecată a acelora ce ne conduc, a cere Diasporei să nu vină acum acasă nu înseamnă nici pe departe responsabilitate!… Ci lașitate, neputință, lipsă de empatie și, mai ales, o crasă indiferență față de frământările unor oameni care au un drept sacru. Acela de a se întoarce acasă când simt, când cred, când au încredințarea și credința că așa le va fi bine. Ba chiar și când doar urmează unui spirit de turmă… Pentru că Acasă sunt rădăcinile în care ei cred. În care încă mai cred…

Da, dacă rostirea președintelui ar fi fost făcută de pe frontul luptei cu virusul, de lângă paturile celor bolnavi, din preajma medicilor și a asistentelor carne de tun, ori, și mai dramatic, din apropierea locului de despărțire de cei dragi, în acest ritual de acum al înmormântării, atât de bizar, atât de rupt, atât de sfărâmat de credințele și obiceiurilor noastre, poate ar fi fost de iertat. Pentru că nu ar mai fost doar cuvintele unui președinte către Țara sa, ci ale unui om îndurerat, zdruncinat, chiar și înfricoșat.

Dar Apelul președintelui nu a fost făcut dintr-un spital… Nu a fost rostit nici de la căpătâiul unui muribund… Ci a fost un discurs cu vorbe periate, rostite de pe prompterul unei antecamere a comunicării către țară, a pregătirii țării pentru mesaje antrenate, motivaționale, dar care sfârșesc prin a fi doar grețoase. Pentru că acesta este gustul lașității, al indiferenței, al obtuzității în asumarea emoțională a momentelor tragice pe care le trăim.

Și a fost un apel hidos și prin construcția sa, și prin felul de rostire, nu gravă, ci agravant acuzatoare la adresa celor ce vor să vină Acasă, dar și prin raportarea la Sfintele Sărbători… Acum, când porțile Bisericilor au fost oricum ferecate, atât de zăvorite din afară că pare că nici măcar clopotele nu mai au dreptul să-și sune jalea de dincolo de ele…

Mesajul ar fi putut fi construit altfel… Ar fi putut să le spună diasporenilor, veniți, pentru că Acasă este casa voastră, nu cetatea drepturilor mele de a decide, dar să știți că vă așteaptă restricții. Și veți sta în carantină cu mult mai mult decât vor dura sărbătorile. Veți sta cu mult mai departe de familiile voastre poate decât dacă ați fi rămas acolo, în acea necasă de azi a Diasporei.

Dar este mai simplu așa, cu „apeluri”, cu îndemnuri, nu?! De ce să ridicăm zone de carantină lângă punctele de frontieră? De ce să punem în mișcare aparatul diplomatic al consulatelor pentru a organiza venirea acasă a românilor? Poate chiar cu solicitări de reîntoarcere trimise din timp de români către consulate, pentru ca autoritățile să gestioneze împărțirea acestei reveniri, pe zile, săptămâni… Poate că această întoarcere acasă înseamnă pentru unii dintre ei repatrierea definitivă… Pentru că mulți nu mai au nici o certitudine acolo. Dar aici le rămâne, indiferent de lipsuri, Casa.

Or, cine va răspunde dacă și unul singur dintre acei români care au vrut să vină Acasă, poate se va fi îmbolnăvit tocmai pentru că a rămas în zonele infectate, pentru că a fost invitat, aproape somat, să nu vină acasă „de aceste sărbători”?… Cine îi va avea pe conștiință pe cei ce se vor fi stins departe de meleagurile lor pentru că au rămas acolo?… Pentru că, nu țara gazdă, ci țară mamă le-a cerut asta?!… Și cum te vei mai putea numi președintele tuturor românilor când ai ridicat garduri între Acasă și Diaspora, ba, și la nivelul diasporenilor, lăsând, aproape implorând, aproape mituind, doar anumite porți deschise doar pentru că acum ai nevoie de serviciile medicale ale unor semeni de care până acum nu ți-a păsat?…

Cum să vii cu un asemenea „apel” după ce în țară ți-a intrat, trecând prin vămi ca prin brânză, toată „diaspora” infracțională? Toată acea pleavă care ne-a făcut de râs în Europa și care, iată, acum, a avut întâietate la „repatriere”! Iar pe oamenii cinstiți, muncitori, adevărații diasporeni, îi pui să stea acolo, să nu vină de parcă ar fi leproși! Dar poate că, măcar acum, toți aceia care au denigrat aderarea și europenizarea noastră, care au cerut felurite RoExituri, vor înțelege că, măcar din perspectiva infracționalității pe care am „exportat-o”, Europa ne-a fost un adevărat scut, degrevându-ne mulți ani de presiunea infracțională a unor scursuri sociale pe care i-a ținut la ea…

Așadar, un „apel” indecent și de neiertat… Care ar fi avut o rațiune în prima clipă a certitudinii extinderii pandemiei… Atunci ar fi avut un rost… Dar președintele a lucrat și lucrează într-un anacronism evident… Pentru că nu este un adevărat șef de stat, îmbrăcând la nevoie și cămașa sacrificiului pentru țară, el este doar un președinte de titulatură… Și care nu mai are nici măcar minimul interes de a-și afișa fie și falsa empatie, pentru că nu mai are rostul singurei energii care îl pune în mișcare, propriul folos electoral. Iar dacă unele acțiuni ale ministrului de Interne, Marcel Vela, de la solicitarea publică pentru arborarea de către populație a drapelului la ordinul intern de difuzare a Imnului Național prin megafoanele mașinilor ministerului (măsuri care în oricare altă țară ar fi fost receptate și ar fi avut susținerea populației, pentru că solidaritatea unei Națiunii se manifestă sub notele Imnului și la vederea simbolurile țării) s-au lovit de un zid, au fost chiar ridiculizate, dându-li-se o nuanță patriotardă, este și din cauza anacronismului în care se raportează în mod real președintele vizavi de „românii lui”…

Un stat nu este puternic doar când își protejează cetățenii de acasă!… Ci toți fiii, oriunde ar fi ei răspândiți în lume! Și da, când epidemia va trece, rănile „apelurilor” de acum vor rămâne… Și în consemnările gazetarilor, și în cărțile de Istorie, dar mai ales în sufletele noastre… Și oare cum vom mai îndrăzni să ne cerem unirile de drept, reîntregirile, întoarcerea acasă a fiilor risipiți prin lume, când noi ne-am lăsat înstrăinați din prea teribila frică de acum?…