te așteptam după o iarnă fadă
să luăm pământu-n stăpânire,
habar n-aveam că stăm pe-o baricadă,
jertfă pentru vis și mântuire
.
ai revenit, dar nu ca altădată –
Primăvară în toată firea ta –,
tu însăți pari atât de speriată
că-n noi Iisus se teme spre-a-nvia
.
nesiguri, pomii se poticnesc în flori,
străzile ne duc tăcute dorul,
ne-am lăsat definitiv de sărbători,
are ochii umezi Tricolorul
.
arcușul plânge lângă o vioară,
ne copleșește dorul de părinți,
copiii-n drum se nasc a doua oară,
și câinii sunt apatici și cuminți
.
este greu să înțelegem și nedrept
să nu putem iubi și-apropia,
ne este frică de aerul din piept
ca nu cumva prăpădul să se ia
.
bătrânii-și potrivesc d`ale plecării,
puterile în stat au amuțit,
uitând de-amenințări și de ocării,
domnul doctor se-ntrece în slujit
.
ca într-un carnaval lăsat să piară
ne-ascundem sub o mască și atât,
trăim docil o viața liniară
între ce-a fost și clipele de gât
.
cârduri ce-au luat-o în toamnă spre sud
nu mai vor nici chip să se întoarcă,
terapii intensive nu văd, nu aud,
să ne țină în zile încearcă
.
prinși între legi și stările contrare
soarele-l privim dintr-o vitrină,
păcatele se-adună la intrare,
nu știm ce vor, să plece ori să vină?
.
sirenele salvării te-nfioară,
muribunzii sunt cu un pas în lut,
din Absolut, să fie-aici, să-l doară,
revine Eminescu, din trecut
.
ca niște cazemate în plin război
spitalele respiră tot mai greu,
ce singuri suntem, Doamne, amândoi,
Tu Sus de Tot, iar eu într-un muzeu!
.
azi, pătimind infamii de tot felul
Biserica revine-n sinea ei,
redevenim Bisericii modelul,
nu Lumea ciopârțită-n dumnezei
.
atâtea blindate… pe străzi abia-ncap,
sfidând letal orice parametri,
înfruntă un virus ce-și face de cap,
având doar doi sau trei nanometri
.
convoaie militare, în surdină,
împart cu cei învinși ultimul drum,
comori fără de preț și fără vină
lasă-n eter regretul lor postum
.
hai, Primăvară, îndreaptă-te-n fire,
durează-n noi puterea de a fi,
am suferit destul, a ispășire,
știm că ne-om stinge, dar vrem a trăi
Lasă un răspuns