Marea prigoană religioasă a regimului comunist instalat confortabil în România prin graţia nechibzuitului rege Mihai I de Hohenzollern, după lovitura sa de stat dată la 23 August 1944, a provocat în sânul poporului creştin ortodox român o amplă şi zeloasă Rezistenţă Religioasă. Rezistenţa Religioasă este o chemare şi o alegere divină de Sus, printr-o trăire consubstanţială a menirii dreptei credinţe şi a curajului eroic-martiric.
Rezistenţa Religioasă este conjugarea acestor două mari virtuţi, cardinal-religioase care se preling din Cruce în Jertfă şi apoi se contopesc înălţându-se întru Iubirea hristică. Este misiunea şi binecuvântarea de a trăi pilduitor viaţa creştineşte. Este mărturia pe orice cale justă despre Adevăr, Dreptate, Libertate şi Dragoste. Acoperământul şi podoaba ei fiind creştinismul Ortodoxiei.
Cele trei Ramuri ale Rezistenţei Religioase, prin care se revarsă în Dragostea cerească sunt: Eroul, Martirul şi Sfântul. Ultimul fiind o încununarea divină a primilor doi.
Curajul creştinului ortodox este de a crede în Dumnezeu şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun, mai demn şi mai frumos Neamul său. Curajul şi mărturia religioasă implică risc, durere, prigoană, suferinţă, persecuţie, jertfă, Golgotă, Cruce, dar şi biruinţa absolută a Învierii. Credinţa este o atestare a curajului suprem. Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa lui Dumnezeu trebuie să se reflecte necondiţionat în viaţa omului religios.
Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu conotaţie religioasă, morală, culturală, artistică, politică. Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, fenomen, faptă, moment, atitudine, instaurând monarhia armoniei.
Iar mărturia religioasă este dreptatea de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sacre prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre pământeşti şi cereşti.
Deseori în viaţa Biserici, respectiv a Istoriei s-a înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul al XX-lea şi parcă nicăieri în lume, ca în frumoasa noastră Ţară Valahă. Secolul al XX-lea a fost epoca Marşului Distrugătorului, când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, ca suprema ură antireligioasă. A fost acel timp, când Ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului. A fost şi aceeaşi vreme, cănd Biserica şi-a dat marea sa Jertfă de Eroi, de Martiri, de Sfinţi, de Mărturisitori, de Români, de Iubire. A fost acel timp, când Statul ateu i-a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Invăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Armoniei ecumenice. A fost şi aceeaşi vreme când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit întru slava sa, binecuvântând Cerul cu Cetele sale de Sfinţi.
A fost acel timp, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea, promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, stupiditatea, violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, genocidul, holocaustul roşu. A fost şi aceeaşi vreme, când în toate fiinţele şi în toate locurile a odrăslit chemarea la Credinţă, la Mărturisire, la Nădejde, la Jertfă, la Dăruire, la Dragoste, la Biruinţă, la Înviere.
A fost acel timp, când românul-ideolog şi-a ucis fratele-doctrinar, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui gospodar, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a turnat iubitul la securitate, când cel scăpat din primejdie mare şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri şi demnităţi, când Statul-rătăcit, a uzurpat Vatra părintească a Neamului primitor de străini, când Răscumpărătorul lumii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat, răstignit şi înlocuit cu Distrugătorul.
A fost însă şi aceeaşi vreme când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul, monahul, monahia, Ierarhul ş. a., s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, Modele, Arhetipuri – Armata Rezistenţei Religioase.
Rezistenţa Religioasă cere aşadar, Recursul excepţional la Memorie. Pierderea, memoriei, alterarea sau uitarea, amputează Istoria, contorsionează omul, ţine în robie comunitatea umană. Virusarea Democraţiei, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al individualităţii egocentriste, al falsului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, al complotismului mercenar, a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste.
„Inelul de logodnă” al oricărui regim totalitar este Teroarea…
Conducătorii Mişcării Rezistenţei Religioase, au fost mirenii (civili sau militari), Locotenenţii ei au fost preoţii, călugării, monahiile, iar Cetăţile de rezistenţă Dealurile, Măgurele, Munţii, Codrii, Peşterile, Schiturile şi Mânăstirile.
Deceniul roşu, cel dintre 1948-1958 în sistemul concentraţionar a realizat o suferinţă naţională, prin arestări masive, ilegale, procese trunchiate, scenarii comandate, condamnări impuse, anchete, mistificări, izolări, teroare, tortură, foamete, frig, frică, boli, mutilări, ucideri. În afară, politica internaţională s-a derulat destul de confuz, oferind puterii comuniste instaurată prin voinţa regelui Mihai, care a înrobit ţara sovieticilor prin capitularea totală, fără nici o garanţie, să dispună de toate samavolniciile şi atrocităţile neîntâlnite şi neimaginate. Singura forţă care s-a opus real puterii „frăţeşti bolşevice”, sovieto-române a fost Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă, creştin-ortodoxă. Această Forţă generalizată la care au participat toate clasele sociale şi toate vârstele a fost organizată sporadic, pe grupe, bande, grupuri răzleţe, în condiţiile oferite de riscul acelor vremuri
Rezistenţa Religioasă a activat direct pe dealuri, câmpii, păduri, peşteri, dar mai cu seamă în munţii şi în văile acestora, acţionând indirect în temniţele arhipline, prin suferinţă, dar şi prin asumarea poporului creştin în mare parte supravegheat permanent.
În sitemul ateo-comunist al secolului XX, prigoana hoardelor barbare, ajutate de secăturile, trădătorii şi laşii care au acaparat puterea, răsturnând ordinea morală, socială, politică, culturală, economică, religioasă, năimiţi după parvenire, funcţii, onoruri, luptau cu toată forţa urii lor împotriva Bisericii lui Hristos şi a demnităţii naţiunii dacoromâne creştine. Atunci, Poporul român prin intelectuali, oamenii de cultură, de ştiinţă, filosofi, teologi, învăţători, profesori, medici, artişti, preoţi, călugări, monahii, vlădici, mame, fiice, aflat în lanţuri, în cătuşe, ori neîncătuşat şi prigonit, a rămas purtător de Cruce, de Drapel, de Hristos.
De fapt, pericolul era mult mare între cei rămaşi „liberi”, decât între cei întemniţaţi, care deşi încătuşaţi şi izolaţi erau mult mai liberi să-şi manifeste credinţa şi dragostea creştină.
Atunci, în veacul al XX-lea, când poporul nostru a fost trădat întâi de Dinastia străină care ne-a fost impusă, alterând Trupul şi Sufletul spiritual milenar ortodox al Naţiunii noastre creştine, prin omniprezenta Ocultă atee, apoi de hienele şi şacalii crescuţi la sânul lui, Apusul pe care l-am apărat în permanenţă de toate năvălirile şi răbuvnirile vrăjmaşe ne-a lăsat pradă celor mai feroce fiare apocaliptice din care chipul lor uman a fost stâlcit şi desfigurat. Occidentul călduţ şi rotofei în smochingul creştin a întors spatele „rudelor” sărace. Peste toţi preşedinţii şi capetele încoronate trona şi guverna troika Churchill-Stalin-Roosevelt. În timp ce Germania şi Japonia erau îngenunchiate, Europa prăbuşită la pământ, iar S.U.A. zăcea între euforia eroismului şi labilitatea inconştientă, revoluţia roşie bolşevică se întindea rapid.
Apusul, deşi avea forţa politică, forţa economică şi puterea militară pentru a se opune categoric U.R.S.S.-ului, i-a lipsit însă autoritatea moralei creştine. Ba mai mult, când Rezistenţa Religioasă din multe ţări creştine s-a făcut vădită, Occidentul privea jertfa acelor ţări cu un surâs ironic şi sarcastic, ca pe o parodie cinematografică.
În timp ce zeci şi sute de mii de întemniţaţi români cereau iertare, milă şi nădejde la Bunul Dumnezeu, afară în Temniţa cea mare, naţională se construia nestingherit social-comunismul, după arhitecţii Moscovei şi instructorii sovietelor sub heraldica secerei şi ciocanului.
Un anchetator asemeni celorlalţi bădărani ai vremii, plin de dispreţ şi ură asupra întemniţaţilor, triumfa ameninţător, fâlfâind puterea proletariatului pe care o reprezenta, pe deasupra capetelor deţinuţilor politici creştini, ajunşi la capătul puterilor şi al suferinţei, care cereau o minimă toleranţă umană prin faptul că Republica proletară era datoare constituţional să recunoască legitimitatea Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte culte: „…Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice… Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă! Ei, înţelegi tu?” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 202-203)
Dacă sionismul rabinic a creat noţiunea colectivă de Mesia, atribuind chipurile „poporului ales”, o confirmare şi o consacrare sacerdotală de Hristosul, Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, nu s-a lăsat mai prejos, graţie înrudirii iudeo-creştine, substituind pe Mântuitorul Hristos-Capul Bisericii Sale, cu un ritualism Ierarhic – sinodal eminamente sacerdotal.
În antologicul text al marelui teolog, scriitor şi poet naţionalist-creştin Nichifor Crainic, „Iisus în Ţara Mea”, profesorul emerit cerne prin înalta sa conştiinţă, derapajele Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, text apărut în revista de înaltă prestanţă creştină, Gândirea, intitulat: Biserica: o ciudată spiţerie alchimistă, care negociază paliative pentru nevoi inexistente. Marele teolog a greşit de fapt fără intenţie, nuanţând Biserica – care este poporul drept măritor creştin, cu instituţia Clerului superior, Supraierarhia înalţilor prelaţi de „aur”.
Lasă un răspuns