Buletinul global al „știrilor de la ora 5”…

Și poate nici măcar al știrilor de la ora cinci… Ci al acelora de ora cinci… Ca într-o (i)realitate imediată, nu a analfabetismului funcțional despre înțelegerea și cuprinderea rațională a „pandemiei” (care la nivel național, ferice, se situează sub nivelul real al unei epidemii), ci a analfabetismului felului nostru de a ne comporta în fața situațiilor de criză…

Da, deocamdată pare că orologiul lumii s-a oprit la fatidică oră cinci… La „ceasul” știrilor despre fatalismul umanității… Dar, dacă el pare că a rămas pentru o clipă acolo (căci așa va fi în „timpul” umanității, o frântură dintr-o firimitură de grăunte de nisip), noi chiar ne-am înțepenit în acel punct. Și nici asta nu ar fi atât de tragic… Pentru că ar putea fi momentul unor meditații, întrebări și decizii pentru viitor. Fatalismul ar putea veni dintr-o aplecare (aproape suicidară) de a lăsa și a ne lăsa cu totul pradă unui „1984”, în care s-ar putea să ne trezim după ce minutarul va fi trecut de  ora cinci… Ba, poate nici nu ar trebui să-i mai spunem virusului pe numele lui: „Covid 19”… În fond, nu el este sursa generalizării răului… El a fost doar un punct al răului în care marii manipulatori ai lumii au găsit locul propice pentru a-și propti răngile mediatice în „răsturnarea” lumii… În desprinderea și rostogolirea ei din matca de curgere firească… Și poate că ar trebui, de fapt: „virusul panicard” ori „Covid 1984”…

Ne-am alarmat, ne-am panicat, ne-am isterizat!… Și? „Și cu asta ce am făcut?”… Că tot nu ne-am trezit din hibernare… Iar în loc să intrăm într-un „stand by” al vigilenței, noi ne complacem într-o pandemică stare de panică… O „status” care, înainte de a ne înfășca în „ghearele” virusului, s-ar putea să ne zdruncine, să ne răscolească, iar apoi să ne uniformizeze economic și social sub tăvălugul fricii… Al unei frici induse și generalizate „pandemic”…

Ignorăm esența: omenirea se raportează în starea-i de panică la niște cifre și praguri stabilite subiectiv… Care au fost decise tocmai de oameni… Noi am definit „pragurile” trecerii dintr-o etapă în alta a stărilor de prudență, necesitate, urgență… Acolo unde ele mai sunt cât de cât delimitate… Și totuși,  privim spre cifrele pandemiei doar pentru a vedea secundarul morții… Acel secundar al unei globale ore cinci…

Sună poate cinic, dar numărăm în „all inclusive” –ul media doar morții… Și nimeni nu pare a ține cont de cealaltă cifră… Cea a însănătoșiților! Chiar dacă ea contează cel mai mult, fiind dovada faptului că omenirea va depăși această situație.

Dacă am fi vorbit doar de rata îmbolnăvirilor și am fi numărat strict vieți pierdute, am fi avut poate dreptul la această contagiune în fatalism… Dar rata de recuperare este cea care ar trebui să ne dea mai mult decât o rază de speranță… (În cazul altor pandemii, omenirea nu a avut nici măcar o asemenea „rază”, și tot nu s-a năruit de frică)…

În fond, declararea unei stări de urgență nu este o alertă spre inevitabil! Ci doar o formă și o formalitate prin care guvernele pot scurtcircuita tocmai acele cifre arbitrar stabilite ca limite. Își pot „îmbunătăți” bugetele, își pot „însănătoși” deficitele de țară, își pot reașeza grilele de cheltuieli fără a mai da socoteală în fața unor statistici și „infrigementuri”…

În mod cert, această pandemie va da la iveală și felurite forme de „paradoxuri” sociale… O frică isterică tocmai în acele țări în care evoluția cazurilor este extrem de favorabilă și o solidaritate și mentalitate de învingători în acelea în care cifrele sunt atât de dramatice…

Calculând însă „la rece”, împărțind numărul deceselor la zilele de manifestare a epidemiei/pandemiei, am vedea că nu suntem într-un fatalism al inevitabilului… Și trebuie să privim măcar la faptul că în această epidemie există însănătoșiți.

Am vedea poate lucrul cel mai important în acest moment: boala poate fi învinsă!

Restul? Doar o forfotă și un cancan global de ora cinci…