Mănăstirea Turnu (jud. Vâlcea) și chiliile sale rupestre

Când coborâm dinspre Sibiu, pe valea Oltului, în apropiere de Călimănești, o siluetă aparte sparge verdele pădurii. Este clădirea  Mănăstirii Turnu (jud. Vâlcea), mănăstire de călugări aflată pe teritoriul orașului stațiune Călimănești, pe malul stâng al Oltului la circa doi kilometri amonte de cunoscuta ctitoriei a lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia. Denumirea îi este dată de la un turn aflat pe stânca cunoscută ca „Piscul lui Teofil”, turn construit încă din antichitate de legiunile romane cantonate în Castrul Arutela, undeva prin secolul al II-lea. La poalele culmii Turneanu din masivul Cozia, de-a lungul timpului, au fost multe sihăstrii, formate din chilii săpate în stâncă, dintre care unele se mai păstrează și astăzi. Inițial, mănăstirea de aici era cunoscută ca „Schitul de după turn”, apoi „Schitul Turnu” și în cele din urmă a primit denumirea actuală de „Mănăstirea Turnu”.

Având în vedere importanța și valoarea sa istorică și spirtuală, „Complexul mănăstirii Turnu” a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Vâlcea din anul 2015, având codul de clasificare VL-II-a-A-09862. Istoria locașului începe prin secolul XV – XVI, când niște călugări ai mănăstirii Cozia s-au retras aici, trăind într-o sărăcie deplină. S-au adăpostit în colibe, case de lemn sau chiar în chilii săpate în stâncă, așa cum au procedat pustnicii Daniil și Misail. Datorită faptului că pe la jumătatea secolului XVI adunându-se mulți pustnici, Misail ia inițiativa și ridică o bisericuță de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Prin numirea în anul 1676 a egumenului Varlaam de la Mănăstirea Cozia ca episcop al Râmnicului și care mai târziu ajunge mitropolitul Țării Românești, totul se schimbă în viața pustnicilor de aici. Se construiește o bisericuță din piatră și cărămidă în locul celei de lemn, așezându-se sub ea moaștele cuvioșilor Daniil și Misail. Prin aceasta locația de la Turnu devine o așezare monahală statornică. Construirea căii ferate care face legătura Olteniei cu Ardealul pe valea Oltului și amenajarea unei stații C.F.R. paralele cu șoseaua deja construită, are o însemnătate deosebita pentru așezământ privind legătura cu lumea exterioară. Episcopul Argeșului Gherasim Timuș decide construcția aici a unei reședințe de vară, construcție ce se execută între anii 1893-1901 și care consta într-o clădire biserică și camere de locuit.

Proiectul este executat de un arhitect polonez stabilit în România, lucru ce face ca stilul bisericii să fie diferit de bisericile românești. Tot el va executa și pictura care se caracterizează printr-un stil modernist. Biserica cu hramul „Schimbarea la Față” care se află la etaj, va fi sființită la 28 octombrie 1901, după care Schitul este ridicat la rangul de „mănăstire canonică”. Un eveniment nefericit, un incendiu izbucnit într-o noapte de februarie 1932, face să piară în flăcări cinci corpuri de case cu 26 camere, două șoproane, trapeza veche, clopotnița, turla de la biserica mică, tâmpla cu toate icoanele și candelele, iar pictura interioară este grav afectată. În jurul mănăstirii se mai păstrează numeroasele chilii săpate în piatră, iar în incintă se află două peșteri unde pustnicii se izolau de lume. Biserica, clopotnița și două case vor fi refăcute prin străduința episcopului Nichita Duma și contribuțiile credincioșilor. Fresca nouă a fost realizată între anii 1935-1936 de către pictorul Belizarie. Până în anul 1939, aici a funcționat o școală de cântăreți bisericești.

În regimul anterior revoluției din 89, mănăstirea este desființată (în anul 1961) și transformată în Casă de odihnă pentru personalul Episcopiei Râmnicului și Argeșului în baza decretului 410/1959. În anul 1975 se revine la statutul de schit în subordinea Mănăstirii Cozia, datorită demersurilor făcute de ieromonahul Teoctist Dobrin. Acesta reușește să adune în jurul lui un grup de tineri monahi, dând astfel viață nouă așezării mănăstirești. De asemeni legătura așezământului cu drumul național se îmbunătățește prin construirea unui pod peste Olt la punctul Lotrișor și totodată a primului drum de acces. Anul 1988 reprezintă evenimentul de seamă al locașului: revenirea la statutul de Mănăstire și aceasta tot datorită demersurilor și strădaniilor aceluiaș om, ieromonahul Teoctist Dobrin, pe care episcopul îl recompensează ridicându-l la rangul de protosinghel.

Cutremurele din 1977, 1985 și 1990 au produs deteriorări multiple care au impus restaurarea construcției. Un lucru important al acestor lucrări este reconstrucția acoperișului în arhitectura românească, iar picturile în stilul autohton, înlăturând astfel motivele de critică a specialiștilor. Trapeza de la parter a fost transformată într-o biserică spațioasă cu hramul Izvorul Tămăduirii, pentru mulțimea credincioșilor veniți în număr mare la slujbe. Actual destinele mănăstirii sunt coordonate de starețul protosinghel Ionachie Trifa, un devotat al vieții monahale și bun gospodar. Viețuitorii de aici duc o viață austeră, neconsumându-se carne.

Pe lângă mănăstirea Turnu mai există încă aici chiliile rupestre ale primilor călugări români, datate în secolele XV și XVI. Printre sihaştrii cei mai renumiţi sunt de menţionat Daniil „duhovnicul” şi ucenicul său Misail „nacealnicul”. Cele două chilii ale acestor călugări se văd şi astăzi săpate în stâncă. Însă istoricii spun că aceste peşteri monahale preexistau Mănăstirii Cozia (sec. XIV), aflată la doi kilometri sud de Turnu. Doi kilometri, pe un drum paralel cu Valea Oltului, este distanţa de la Mănăstirea Turnu până în staţiunea vâlceană Căciulata. Un drum forestier paralel cu Oltul trece prin două tunele şi ajunge la Poiana Bivolari, de unde se vede priveliştea spre Căciulata de deasupra hidrocentralei Turnu.

În apropierea acestui vechi așezământ monastic se păstrează și astăzi unele vestigii istorice renumite cum ar fi: Castrul roman „Arutela”, stânca de piatră numită „Masa lui Traian” și băile termale de la Bivolari – pe malul stâng al Oltului.

Stanca de piatra care strajuia odinioara malul stang al Oltului la iesirea din Defileu la Turnu si pe care legenda spune ca Imparatul roman,  Traian, a mancat cand a cucerit Dacia era vizibila pana prin anii 70 ai secolului trecut. Dupa construirea Hidrocentralei Turnu, Masa lui Traian a intrat sub ape, varful ei fiind vizibil doar cand apele lacului scad.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*