Vasele cariatide

Aceste vase, prin „suportul” lor, aduc mai aproape de orizontul vizual (sau accesibil) al privitorului elementele simbolice ale unei alte reprezentări plastice, vas sau statuetă, necesar pentru ritual sau asigurarea întregului „sistem” funcțional. De exemplu, amfora ca model de vas ceramic (asemănătoare cu un corp uman), nu poate sta „în picioare” fără existența unui suport necesar. Acest suport seamănă întrucâtva și cu „Hora de la Frumușica” – cunoscutul ansamblu plastic cucutenian – , pentru că cele opt „colonete” ce formează „hora” (cercul) ne creează sentimentul că acestea susținând „cerul” lumii noastre, ca un capac sau zonă protejată (cortul lui Dumnezeu). Asemănătoare este și „Hora de la Berești” – tot din perioada cucuteniană – , unde un grup de patru femei susțin suportul.

Pe același principiu au apărut cele zece cariatide (fete – flori de crin) din Mormântul lui Dromichete de la Sveștari (Bulgaria), ridicat pe la anul 300 î.Hr., sau arhicunoscutele cariatide antice aflate pe Acropola din Atena. Imaginea pare a avea la bază silueta femeii ce aduce apa de la fântână cu ulciorul pe cap, sau femeia care prin faptul că dă naștere copiilor „susține” lumea în procesul său de a merge mai departe. Tot femeia este cea care coordonează gospodăria unei familii și școala celor șapte ani de acasă pentru copii. Termenul de cariatidă, cu origini încă incerte din punct de vedere arhitectural, provine din grecescul „caryatides”, ce înseamnă „fecioare din Karyae”, un oraş antic din Peloponez şi se referă la statuete feminine angajate în locul coloanelor şi al pilaştrilor, ce susţin pe cap cornişa unei clădiri.

Cariatidele sunt menţionate pentru prima dată în lucrarea lui Vitruviu, „De Architectura”, în secolul I î.Hr.. Legenda spune că locuitorii din Karyae s-ar fi alăturat perşilor în lupta împotriva grecilor. După ce i-au cucerit, grecii ar fi omorât toţi bărbaţii, iar pe femei le-ar fi transformat în sclave, obligându-le să care poveri. Ca un semn de victorie pentru posteritate, coloanele clădirilor publice ar fi fost înlocuite cu reprezentări ale femeilor din acest oraş. Primele exemple cunoscute, existente la faţadele Tezaurelor cnidienilor şi sifnienilor de la Delfi, datând din secolul al VI-lea î.Hr., sau chiar mai devreme, în perioada arhaică, unde artele minore le folosesc ca elemente decorative, răstoarnă această teorie a lui Vitruviu, întrucât războaiele cu perşii au avut loc mult mai târziu. O altă interpretare susţine existenţa unor fecioare care dansau în templul zeiţei Diana din Karyae, în timpul sărbătorii zeiţei. Cele mai renumite sunt cariatidele Erehteionului de pe Acropola Atenei. Prezenţa acestora în locul obişnuitelor coloane nu este întâmplătoare. Se pare că pe scara ascunsă după zidul în faţa căruia sunt distribuite cele şase reprezentări sculpturale, treceau, o dată pe an, două tinere preotese (arrephoroi), purtând pe cap, într-un coş, obiecte rituale şi misterioase de la Erehteion la sanctuarul Afroditei, pe panta nordică a colinei. De aici provine numele de canefore („purtătoare de coş”) conferit acelor cariatide care poartă pe cap capiteluri în formă de coş.

Deşi rolul de susţinere atribuit face ca imaginea cariatidelor să fie una rigidă, modul de reprezentare al acestora lasă să se întrevadă trăsăturile feminine tipice tinerelor acelei perioade. Pedepsit pentru nesupunere, ca şi fraţii săi înfrânţi de Zeus, marele Atlas este obligat să poarte pe umerii săi greutatea boltei cereşti. Conform legendei, acesta l-ar fi ajutat pe Heracles să fure Merele de Aur din Grădina Hesperidelor, cerute de Euristeu. Atlas însuşi ar fi cules Merele de Aur, timp în care Heracles ar fi susţinut bolta în locul său. Atlas ar fi încercat să scape definitiv de imensa povară, lăsând-o în seama lui Heracles, însă la ameninţarea acestuia că va lăsa stelele să cadă, îşi reia imensa sarcină pe umeri. În reprezentările de artă, Atlas apare ca susţinând cerurile sau globul pământesc pe umeri. De aici derivă numele de „atlanţi” atribuit acelor reprezentări masculine, de tip herculean, cu rol de susţinere a diverselor elemente arhitecturale, cum ar fi cornişa sau balconul. Unele surse afirmă că atlanţii sunt echivalentul grecesc pentru ceea ce romanii numeau „telamoni”. Cei mai cunoscuţi atlanţi sunt cei de la Templul lui Jupiter de la Agrigento, ridicat de către prizonierii cartaginezi, înfrânţi în lupta de la Himera, în anul 480 î.Hr.

Spre deosebire de cariatide şi canefore, care sunt reprezentări drepte, în poziţie verticală, unde greutatea este purtată pe cap, atlanţii susţin greutatea cu umerii şi braţele, fiind reprezentaţi cu spatele curbat. Dacă la început reprezentările masculine au fost atribuite ordinului doric, iar cele feminine ordinului ionic, în timp, acest tip de ornament a căpătat o identitate proprie, dând naştere ordinului cariatic, după cum menţionează mai multe dicţionare franceze. Figuri statuare independente sau angajate în perete, elemente singulare sau grupate în alto- sau basoreliefuri, aceste reprezentări antropomorfe reuşesc să înnobileze cu succes orice clădire. Există exemple în care este reprezentată întreaga figură, precum şi unele doar cu semifigura combinată cu „picior de hermă” sau console. Un motiv preferat îl constituie suporturile unite, în formă de dublă cariatidă. Dincolo de modalitatea de reprezentare, independent de perioada în care au fost realizate, aceste elemente decorative păstrează rolul portant ca element de legătură.

În Antichitate, romanii ar fi copiat cariatidele de la Erehteion, amplasând imitaţii ale acestora la Forumul lui Augustus, Pantheonul din Roma şi Vila lui Hadrian, la Tivoli. Acestei perioade i-a urmat Evul Mediu, extrem de sărac în reprezentări umane. Perioada de glorie a fost secolul al XVI-lea, Renaşterea şi Barocul, când s-a petrecut bine-cunoscuta întoarcere la arhitectura trecutului. După acest apogeu, atât atlanţii, cât şi cariatidele s-au bucurat de o prezenţă constantă pe scena stilurilor ce au urmat până la începutul secolului al XX-lea. Cu toate că marea majoritate a exemplelor sunt executate din piatră sau stucatură, pe faţadă, unele interioare pot dezvălui sculpturi metalice de o deosebită valoare. Pe teritoriul autohton, cea mai mare parte a exemplelor de acest gen se datorează perioadei eclectice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind întâlnite cu precădere în sudul ţării, mai ales la clădirile monumentale, apărute prin copierea modelelor occidentale. Odată cu apariţia modernismului, dispare orice urmă de element decorativ şi odată cu ea dispar şi cariatidele şi atlanţii. Prezentul încă nu reuşeşte să facă loc acestor detalii, nici în forma naturală, nici într-o reinterpretare abstractă. Poate că viitorul va reuşi să integreze cu mai mult succes acest tip de element decorativ.

Imaginea „horelor” din cultura Cucuteniană (5.500 – 2.750 î.Hr.), de acum cinci-șapte mii de ani, reprezintă, de altfel, poate primele exprimări ale unor cariatide, – prin fecioare ce susțin cerurile, ce susțin chiar lumea în drumul său inefabil prin timp.

La Drăgușeni, Artistotel Crâșmaru, directorul școlii a descoperit acest vas-suport, pe care eu acum îl pot numi „Hora de la Drăgușeni – Ostrov”. El a fost cel care a sesizat existența acestui sit cucutenian și a efectuat și primele cercetări. Vasul – suport descoperit a fost lucrat din pastă fină, ars oxidant. Are corp cilindric, secţionat vertical în opt fâşii prin tăieturi parale de un centimetru, prezentând stilizat opt colonete (opt = octogonul, infinitul, coșciugul). Partea inferioară este puțin mai evazată (baza). Are două proeminenţe-torţi diametral opuse, perforate orizontal (spre a putea fi „legat” sau suspendat). În ideea imaginii „femeia cu vasul pe cap” cele două torți pot fi mâinile (necesare) care țin în echilibru vasul aflat pe cap. Piesa este decorată cu roşu pe fond alb, în trei registre, cu decor în relief pe exterior. Buza vasului e crestată. În partea superioară prezintă benzi liniare. Pe colonete sunt reprezentate V-uri cu vârful în sus (către cer). Partea inferioară are decor spiralic cu spire duble care se înfășoară și se desfășoară dinspre interior spre exterior (energiile telurice de sub scoarța terestră, etc.). Între spirale sunt linii și bucle care umplu câmpul complet. Piesa se încadrează în cultura Cucuteni, faza A (din 5.200 î.Hr., până în 3.200 î.Hr.).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*