Acum, la săvârșirea Brexitului, priviți în urmă și admirați-l pe de Gaulle!

Să-l omagiem pe Charles de Gaulle, căci, deși nu s-a numărat printre părinții fondatori ai Uniunii Europene de azi, a fost cel ce vreme de câțiva ani a păzit Comunitatea de „calul troian” pe care îl vedea întruchipat în Regatul britanic. E drept, pe atunci un cal troian al Statelor Unite, astăzi, în funcție și de pașii următori în posibila aderare a Marii Britanii la o altă „comunitate”, al altor interese… De altfel, în primii 12 ani de existență a Comunității Europene, chiar englezii au fost cei ce au tratat cu răceală invitațiile fondatorilor de a se alătura unui bloc de unitate al Europei ca structură menită să conserve pacea prin dezvoltarea comună a statelor. Ba, însuși Winston Churchill, pe care astăzi îl deplângem că lângă statuia lui englezii au sărbătorit Brexitul, a fost unul dintre reticenți. E drept, unul diplomatic, care lăuda intenția fondatorilor, dar, pentru interesele regatului, opta pentru menținerea Marii Britanii în afara construcției pe care ceilalți o săvârșeau.

Și poate nu faptul că Anglia a refuzat la începuturile UE de azi (între 1951 și 1963) invitațiile de aderare la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, structura inițială, vorbește cel mai bine despre pasul pe care regatul l-a făcut acum, ci anii în care președintele francez de Gaulle s-a opus intrării Marii Britanii în CEE (din 1963 până în 1969, când la conducerea Franței a venit Georges Pompidou).

De aceea, nu către Marea Britanie trebuie să ne uităm acum… Ci spre statele fondatoare (Franţa, Italia, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg şi Olanda), cărora le datorăm Uniunea de azi. Iar importantă nu mai este „nucleara” Brexitului, săvârșită deja, ci reafirmarea ideilor de început ale fondatorilor! E drept, lucrurile s-au schimbat radical de atunci… Și nu te poți întoarce strict la ideile de început. Dar una dintre ele, devenită principiu, în care Marea Britanie nu s-a implicat, l-a agreat poate, deși ar fi trebuit să fie trup și suflet de la început, măcar din perspectiva durerilor și suferințelor suferite în al doilea Război Mondial, acea idee a unei păci europene prin unitate, ce putea fi asigurată doar prin dezvoltarea economică a statelor, prin crearea unei echități între popoare atât de diferite (social, economic, cultural și educațional, dar mai ales, la nivel de mentalități), rămâne esențială și azi…

Dar toate acestea sunt deja istorie… Important este prezentul, din păcate, mai degrabă ca trăire a clipei, decât ca învățăminte pentru viitor…

Or, dacă englezii sunt atât de veseli și sărbătoresc cu șampanie, de ce să fim noi cei triști și să lăcrimăm pentru „exit”-ul lor? Dacă ei se umflă în pene de optimism, de ce am cădea noi într-o depresie de dorul Marii Britanii? Ar trebui să vedem părțile bune… Și nu faptul că am obținut un mandat în plus de europarlamentar, ci reconfigurarea rolului nostru la nivelul „noii” UE, importanța noastră ca tară, ca populație și dimensiune geografică… Pentru că am „câștigat” câteva poziții. Sigur, va depinde de noi ca această „reașezare” în cadrul UE, dată de reconfigurarea factorilor, măcar statistici, ai poziției geostrategice, să fie optimizată diplomatic. Și poate doar din această perspectivă să avem acum regrete… Pentru faptul că momentul Brexitului ne-a prins cu o diplomație șubredă, fără personaje credibile, respectate, puternice, iar șansa de a specula „clipa” s-ar putea să rămână doar ca amintire a posibilităților pe care le-am avut.

La nivel european însă, Brexitul poate fi punctul unui nou început, al unei restartări, momentul în care UE să-și reafirme unitatea… Căci pot veni noi ani de coeziune, aidoma începutului, pot urma decizii diplomatice pe măsura viziunilor părinților fondatori…

Europa poate redeveni ceea ce a fost în anii de după primul ei pas spre o structură unitară… În toți acei ani în care Marea Britanie a refuzat aderarea la Comunitate, deși, părinții fondatori au plecat la drum, în primul rând, cu ideea unei construcții prin care pacea de după al doilea Război Mondial să fie consolidată, integrarea politică şi economică fiind considerată cea mai bună soluţie de a evita un nou război pe continent.

Din păcate, rămâne de neînțeles mesajul de azi al francezilor… Cu un Emmanuel Macron care a descris momentul Brexitului ca pe un „semn de avertizare istoric”, care ar trebui să forțeze Europa „să se oprească și să reflecteze”… Parcă mai „englez” ca englezii, nu?!… Dar, la ce să reflecteze Europa lui Macron când lecția a fost „predată” cu șase decenii în urmă de vigilentul de Gaulle?! Sau să fie acesta semnalul că Franța nu crede în șansa ei reală de a fi prima forță a Uniunii Europene? Sau nu trebuie să mai creadă în principiile Franței fondatoare?… Chiar acum când temerea generalului de Gaulle, aceea că Marea Britanie va juca în Europa rolul de „cal troian” al Statelor Unite nu mai există, iar Franţa nu ar mai fi împiedicată „cu nimic în drumul ei de a deveni principală putere europeană”… Ori poate că Franța de azi și-a predat deja, poate chiar Germaniei lui Merkel, statutul la care a visat de Gaulle?!…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*