Mi-e dor de tine, bădie Eminescu…

Zeci de generații de români, și nu numai, ți-au citit minunata Doină, bădie. Nu cred că a fost suflet de român care să nu vibreze la versul tău, nu cred că au fost ochi de creștini, care să nu lăcrimeze la auzul poeziei tale. Este o strigare ce-ți izvorăște din străfundurile sufletului tău de mare român, este strigarea unui neam întreg copleșit de liftele străine, care se aciuaseră peste tot în țară la vremea ta, ne sufocau neamul și ne sugeau bogățiile țării. Poezia ta era un strigăt disperat de alarmă, era glasul de corn pe câmpul de bătaie, care chema un popor la supraviețuire într-un context neprielnic.

Te-au înțeles întotdeauna, Bădie, oamenii simpli, oamenii din popor, te-au înțeles și intelectualii, te-au înțeles și politicienii, dar altfel au reacționat unii, altfel alții. Unii au lăcrimat și au strâns pumnii, alții au privit neputincioși spre orizonturile unui viitor mai prielnic, iar alții te-au băgat la index și pe tine și parte din poeziile tale. Printre acestea a fost și Doina. Ani de zile a fost ascunsă, bucăți mari din ea au fost desprinse. Ceea ce s-a publicat din Doină în multe ediții semăna cu un sărman pui perpelit, bun de băgat în oală. Le era teamă, Bădie, de poezia ta, de glasul tău, de conștiința ta de român adevărat!

Ehei, Bădie, de-ai ști tu câte s-au întâmplat de când ai plecat dintre noi! Dacă le-ai ști pe toate, cu siguranță ai înnebuni cu adevărat! Au năvălit străinii la noi, Bădie, și mare jaf au făcut. Ne-au rupt țara în bucăți și a luat fiecare câte o ciozvârtă. Din Moldova și nu numai de acolo au plecat trenuri, multe trenuri cu bieți români spre Siberia. Cei mai mulți au murit pe acolo de frig, de foame,. de bătaie, de inimă rea, de dor de casă și de dreptate, împușcați, loviți, striviți. Mulți au căzut în gropi comune și, înainte de a înghiți pământ, au recitat Tatăl nostru sau Doina matale. Mii de trenuri au cărat spre toate zările lumii grâul, porumbul, strugurii,  lemnul, petrolul, aurul, cărbunele, uraniul, apa și pământul nostru. Străinii s-au îndopat cu ele pe degeaba, ori dându-ne în schimb hârtii fără valoare, „Mânca-i-ar ciorile/Și spânzurătorile!” cum zici matale. Zeci de ani străinii ne-au luat vlaga celor buni de muncă, ne-au îndoctrinat sufletele, au încercat să ni-l smulgă și pe Dumnezeu. Zeci de ani s-au potrivit mai mult ca oricând versurile tale pentru părinții noștri: „Vai de biet român, săracul,/Înapoi tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vara vara lui/ Și-i străin în țara lui”.

A dat Dumnezeu drăguțul de-a venit vântul schimbării și s-au dus străinii ca praful și ca frunzele toamna. Ori poate așa am  crezut noi! S-au dus unii și-au venit alții. Ne-am dus pe la porțile lor cu căciula în mână și i-am chemat să vină și la noi, să ne facă fericiți, să trăim și noi mai bine. Cei de-acum n-au mai  venit pe tancuri, ci cu mașini scumpe, elegante. N-au mai venit cu tunuri și mitraliere, ci cu condeie la ureche, cu tehnologie modernă și mai ales cu bani. Au găsit aici o sumedenie de inși ușor de păcălit sau puși pe căpătuială, dar cu putere de decizie. Aceștia au dat la topit fabrici și uzine, combinate și rafinării, laboratoare și utilaje. Au zis că fac privatizarea bogățiilor țării și până la urmă s-a ales praful de industria românească, de agricultura românească, de forța de muncă cu înaltă calificare. Au dat totul pe o strachină de linte. Cândva, prin America de  Sud, cuceritorii europeni dădeau cioburi de sticlă colorată localnicilor și luau în schimb cel mai curat aur, iar  cei de-acolo erau mulțumiți de afacere. Cam așa s-a petrecut și pe la noi, Bădie. Ne-am distrus băncile, ne-am devalorizat leul, am lichidat animalele, am lăsat pământurile nemuncite. Toate acestea sub observația atentă și sub competenta îndrumare a străinilor. Așa am devenit dintr-o țară fără datorii, unica în lume de acest fel,  într-o țară ale cărei datorii să nu le poată plăti nici strănepoții noștri. Așa am ajuns, din grânar al Europei, să cumpărăm făină din Ungaria, mere din Italia și Polonia, semințe din Olanda, struguri din Africa de Sud, fasole din Egipt, carne din Germania, Franța, Anglia și altele. Așa am ajuns, Bădie, să fim îndopați de străini cu tot felul de substanțe chimice aflate în alimente, băuturi, medicamente. Așa am ajuns, Bădie, să fim cobaii Europei, pe care să se facă tot felul de experiențe, ca să vadă cât de rezistenți suntem.

Pe vremea ta, Bădie, era floare la ureche influența și controlul străinilor. Asta fiindcă erau și oameni mari la conducerea țării, patrioți adevărați. Nu treceau așa ușor peste Alexandru Ioan Cuza, peste Mihail Kogălniceanu, peste Brătieni, peste Rosetti. Regele de era rege, dar simțea românește și-și trăda neamul din care provenea pentru binele țării ce-o conducea. Și asta s-a văzut mai bine ca oricând în Primul Război Mondial, când regele neamț a semnat declarația de război a României contra Germaniei. Nu treceau ușor mai târziu peste Nicolae Titulescu, peste Nicolae Iorga, peste Octavian Goga, peste Iuliu Maniu și peste mulți alții. Și atunci erau partide, Bădie. Și atunci se luptau partidele între ele, dar când era vorba de interesele mari ale țării, partidele acelea puneau umăr la umăr și găseau soluția cea mai bună pentru țară. Interesul suprem era independența și suveranitatea țării, nu căptușirea buzunarelor proprii.

Și atunci s-au tăiat pădurile, Bădie, dar ca-n ultimele decenii nu s-a mai pomenit vreodată. S-au tăiat pădurile  românești și s-a dus lemnul la străini, iar pădurile lor au rămas neatinse. Străinii, Bădie, ne-au ademenit tinerii și ni i-au luat. Niciodată neamul românesc nu a pierdut cinci milioane ca acum. Unii dintre cei plecați au ajuns în posturi înalte în neagra străinătate, fiindcă au fost oameni deștepți, isteți, inventivi. Alții s-au remarcat ca oameni harnici și pricepuți și le-au ridicat străinilor case, vile și palate, lucrează în fabricile și uzinele străinilor. Profesori universitari au plecat să șteargă la fund bătrânii străinilor, fiindcă sunt astfel mai bine plătiți. Floarea medicilor și cercetătorilor români s-a dus departe și pentru totdeauna.  În schimb, ziarele și posturile de televiziune ale străinilor nu mai contenesc cu denigrarea românilor. Plecând de la câte un caz izolat generalizează și din „hoți” și „leneși” nu ne scot. Ne-au rămas spitalele fără medici de calitate, institutele de cercetare fără cercetători, școlile fără profesori și fără elevi. Nu mai are cine să sape o groapă pentru un mort, căci toți ne-au plecat, cu mic cu mare!

Ehei, Bădie! Ce știi tu! Pe vremea ta era paradisul pe pământ. Casa era casă, masa era masă, fiecare familie adevărată de român avea 7-8-10 copii sau chiar mai mulți. Fiecare familie avea animale, pământ de muncă și țara era ca o grădină. Astăzi pământul e nemuncit, plin de bălării și de mărăcini, vite nu mai sunt, bătrâni ici-colea mai fac umbră pământului, iar cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Rar mai auzi de un botez sau de o nuntă, în schimb de înmormântări auzi la tot pasul. Străinii ne scot ochii că ne-au adus cele mai sofisticate medicamente și cu toate acestea bolile sunt tot mai multe, morții tot mai mulți. Parcă tot poporul e bolnav de ceva, fie de boli trupești, fie sufletești.

Străinii de pe vremea matale erau niște puști, Bădie! Dacă i-ai vedea pe cei de-acum ce fac, te-ai cruci, ai crede că ești  pe altă planetă. Ăștia ne pun să-L alungăm pe Dumnezeu din suflet, din școală și din biserică, ne cer să acceptăm ca să se însoare Ion cu Gheorghe, Marița cu Joița. Nici în buletine nu mai avem voie să trecem numele părinților. N-avem mamă, n-avem tată, suntem făcuți de „părintele 1” și „părintele 2” sau poate de vreo mătușă din vecini. Ne vor pune cip-uri ca la vaci, la capre și la cai și astfel vor ști în orice moment unde ne aflăm, ce facem, ce zicem, ce gândim.  Doar e libertate deplină, nu? Ne indică să vorbim cât mai puțin de trecutul nostru, de voievozii, moșii și strămoșii noștri, de scriitorii și poeții noștri. Cel mai bine ar fi pentru ei să batjocorim tot ce-i românesc și să ridicăm în slăvi globalizarea, acest Turn Babel al vremii noastre. Cel ce-și iubește Țara, Neamul și Istoria e depășit, e din alte vremi și trebuie redus la tăcere cu orice preț.

Ehe, Bădie! Câte aș avea să-ți spun, dar poate altădată. Multora ne vine însă tot mai des să-ți recităm Doina matale, că prea zice cu foc: „Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia/Și neamul nemernicia!”

Mai avem o nădejde, Bădie! Nădăjduim că nu ne-o lăsa Dumnezeu să pierim ca Neam și nici Țara să ni se destrame! Prea mult ne-a ajutat de veacuri, ca să ne părăsească acum. Mai roagă-L și matale, că poate ai mai multă trecere!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*