Scrisoare către Eminescu
De ziua ta, Luceafăr sfinte,
Doresc să-ţi scriu două cuvinte,
De-atâta sunt şi eu în stare,
Să-ţi fie ca o-mbrăţişare.
Nu am să-ţi scriu, să nu te superi,
Că s-au topit frumoşii nuferi
Şi nici că luna s-a-ntristat
Când lacul tău a fost secat.
Nu am să-ţi scriu nici despre tei,
Să vii să-l vezi, când poţi, când vrei,
Atât de mult ţi-a fost drag ţie,
Să vii să-l vezi… că nu se ştie.
Nici despre codri nu îţi scriu
Că-n urma lor e mult pustiu,
Nici despre plopii confidenţi
Nu am să-ţi scriu, dar să mă ierţi
Că nu aş vrea de rău să-ţi scriu
Că te-ntristez şi bine ştiu
Cât ai fost tu de supărat
Cât printre noi ai colindat.
M-am luat cu vorba şi-uite cum
M-am abătut cam mult din drum
Să-mi fac curaj, să îndrăznesc,
Să-ţi spun Emine… Te iubesc!
–––––––––––––
Am vrut să mă ascund de tine,
Dar am aflat că ştii, Emine,
De tot ce nu am vrut să-ţi scriu,
Că tu eşti printre noi, eşti viu!
*
Rugă sfântă
Eminescu n-a scris vers cu penelul pe hârtie,
S-a unuit cu Nelumescul şi a creat poezie.
Poezia lui e dulce, e suavă, e adâncă…
Şi dăinue pe vecie, fiind încrustată-n stâncă.
Poezia lui nu-i slovă ferecată într-o carte,
E o pasăre măiastră ce zburdă în libertate.
Ne-nsoţeşte pretutindeni, o inspirăm fiecare
Şi cu armonii celeste ne înalţă-n lumi stelare.
E o rugăciune sfântă, este darul lui divin
Pentru noi neputincioşii, în genunchi să o citim!
S-o citim seară de seară, că este o rugă-adâncă,
Să ne intre-n obicei, să ne fie drept poruncă!
Poezia lui vorbeşte, răde, plânge şi suspină,
Este înger păzitor ce ne scoate la lumină,
Este vie, poţi s-o mângâi şi să o săruţi te lasă,
Dar, doar lui, Eminului, i s-a dăruit aleasă…
Lasă un răspuns