Una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății este Nașterea Domnului. Există atestări privind sărbătorirea ei încă din sec. I-II. O vreme a fost sărbătorită împreună cu Boboteaza, apoi separat. În limbajul bisericesc ea este numită Nașterea Domnului. În schimb, în popor, atât la români, cât și la alte câteva popoare este numită Crăciunul. S-au scris multe studii privind această denumire. A curs multă cerneală, dar oamenii de știință încă n-au ajuns la o înțelegere privind denumirea aceasta de Crăciun.
Cei mai mulți înclină să creadă că denumirea ar veni de la cuvântul latin „creatio, creationem” , adică „a crea”, „creație”. Ei explică introducerea acestui termen prin faptul că la sfârșitul veacului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea s-a răspândit o erezie puternică, arianismul, erezia lui Arie, care a fost combătută la Sinodul I ecumenic de la Niceea, dar ea a continuat să supraviețuiască mult timp după aceea. Adepții ereticului Arie susțineau că Mântuitorul nu a fost Dumnezeu adevărat și un om mai dotat decât ceilalți. El nu a fost născut din Tatăl, așa cum se naște cuvântul din gând, lumina din lumină, ci a fost creat, la fel ca ceilalți oameni. Așadar, pentru ei, Nașterea Domnului este „Nașterea celui creat”, „Nașterea creatului”. Termenul s-a implantat în vorbirea populară și a rămas până astăzi.
Că au sau nu dreptate cei ce susțin această teorie se va vedea. Ne permitem să înaintăm o altă explicație, pe care nu am întâlnit-o în alte scrieri. Este o opinie personală și socotim că ar merita cunoscută. Nu a plecat nimeni de la folclor ca să explice acest termen. O facem acum. În folclorul românesc există o legendă privitoare la Nașterea Domnului, care n-are corespondent în textul Sfintelor Evanghelii. Legenda are câteva variante și ea spune așa: Maica Domnului trebuia să nască. Era în căutare de adăpost. Într-o variantă de legendă se spune că era în Betleem, în alta că rătăcea printr-o pădure. A bătut la o poartă în prima variantă; a găsit o casă în pădure într-a doua variantă. Era casa lui Crăciun, un om foarte rău, ursuz, lacom, gata de scandal, care o persecuta foarte mult pe soția sa. Crăciun nu era acasă. I-a deschis Maicii Domnului soția lui Crăciun. A primit-o. A ascuns-o în grajd și acolo a născut. Iată că a sosit acasă și Crăciun. A aflat de Maica Domnului și s-a supărat rău. A bătut-o pe soție iar în final i-a retezat mâinile cu securea. Maica Domnului s-a cutremurat de atâta răutate, a luat mâinile tăiate ale femeii lui Crăciun, i le-a pus la loc și mâinile s-au vindecat în acel moment. Crăciun a fost atât de impresionat de minunea săvârșită de tânăra mamă, încât s-a transformat, devenind de nerecunoscut: om bun, blând, primitor de străini, milostiv, credincios. Minunea săvârșită în fața lui i-a topit gheața urii și a dușmăniei din suflet și el a redevenit om adevărat, iar peste ani va deveni un bun creștin.
Aceasta e legenda. Parcurgând mii de proverbe și comentând multe din ele cu conținut religios, am ajuns la concluzia că omul din popor, creatorul fără nume al folclorului nostru adevărat a știut teologie, multă teologie și aceasta a transpus-o în creațiile sale, precum legendele, proverbele, colindele etc. Așa a fost și în cazul de față. Crăciun este simbolul lumii vechi, lumea urii, a războaielor, a instinctelor primare, a egoismului, a individualismului, lumea în care prima legea Talionului („ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”). În lumea aceea atât de sterilă și rece existau și oameni care gândeau altfel, precum soția lui Crăciun, care a înțeles durerea și nevoia semenului, a Maicii Domnului, și nu a rămas indiferentă. Sigur că da! Toți marii filozofi ai antichității, precum Platon, Aristotel, Seneca, Socrate, Marc Aureliu și mulți alții vorbiseră la superlativ despre umanism, despre respectul ce-l datorăm semenului nostru, dar vorbele lor rămăseseră semințe în pământ uscat, nerăsărite, fără de rod. Iată că vine în lume Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. El învăța că toți oamenii sunt frați, fii adoptivi ai lui Dumnezeu și trebuie să se comporte unii cu alții ca frații. El învăța că oamenii sunt egali, indiferent de ce etnie(popor) aparțin, de ce limbă, de ce religie, de ce culoare, de ce stare socială. Simplu fapt că este om îl face fratele nostru, aproapele nostru și avem datoria să-i întindem o mână de ajutor. Singur Mântuitorul și-a însoțit învățătura de nenumărate minuni, precum vindecări de boli, învieri din morți etc., care au uimit lumea. Dacă marii împărați, generali și comandanți ai lumii au cucerit, prin foc și sabie, o parte a lumii în vremea lor, pentru puțin timp, singur Mântuitorul, fără a folosi vreo armă, ci doar cuvântul și minunile a cucerit lumea pentru totdeauna. Cucerirea Lui a însemnat transformarea ei, asemenea lui Crăciun, într-o lume mai bună, mai dreaptă, mai umană, o lume creștină. Crăciun a devenit cel mai darnic dintre toți sfinții, cel mai bun cu copiii.
În sensul acesta, Sărbătoarea Nașterii Domnului devine o sărbătoare a transformării lumii în general, dar și a fiecăruia. Venirea pe lume cu chip omenesc a Fiului lui Dumnezeu ne cheamă și pe noi, pe fiecare în parte să ne transformăm obiceiurile, viața. Prin post și rugăciune, prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, noi ne transformăm sufletește, devenim și noi asemenea copiilor, adică nevinovați și curați de păcat. Ne asemănăm și noi cu Crăciun cel din poveste, care a devenit un om de nerecunoscut. Colindele și însăși denumirea sărbătorii ne amintesc că suntem asemenea lui Crăciun cel de dinainte de a cunoaște pe Maica Domnului și pe Mântuitorul, dar că putem să devenim asemenea lui Crăciun după ce ne tratăm sufletul cu „medicamentele” spirituale de care am vorbit. Că sunt unii care rămân asemenea lui Crăciun cel din prima fază, iar Sărbătoarea Nașterii Domnului trece pe lângă ei ca apa pe gâscă, este adevărat! Din păcate! Că sunt unii pentru care Crăciunul nu înseamnă Nașterea Domnului, ci tăierea porcului, și pomana porcului, și prilej de îmbuibare și îndopare, de lăcomie și de beție, de dezmăț și alte blestemății, care n-au nimic comun cu învățătura Mântuitorului și cu viața unui creștin adevărat, este iarăși o realitate. Dar nu trebuie uitat cuvântul Mântuitorului: „Iată, Eu stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul meu și-Mi va deschide, voi intra și voi cina cu el!”…
Lasă un răspuns