Din lipsă de purgative pre limba lor de iepe de pustă…

Și totuși, ai cui treizeci de ani am „celebrat”?… Ai noștri, parte în parte cei vii, profitorii și indiferenții? Ai morților, fericiți că au scăpat de nepăsarea noastră? Sau ai veneticilor?… Și ce am aniversat?… De fapt, nu, încheierea unui ciclu jubiliar de trei decenii ar fi trebuit să fie cuvântul de ordine al „celebrării”… Căci, la ce putem afișa că am realizat, am îndeplinit, am respectat ca promisiuni pentru ei, Eroii Revoluției, ar părea mai degrabă începutul unui cuvânt de ferpar de tot atâtea decenii. Iar astăzi ar fi trebuit să fim în stare să spunem ce vom face din prima zi a următorului jubileu. Și nu neapărat cu o privire în viitorul următoarelor trei decenii, ci măcar pentru primul an al acestei noi etape…

Dar, cum poți vorbi despre viitor când nu ți-ai rezolvat problemele trecutului, nu?!… Și nu neapărat „marile mistere” ale revoluției. Nu teroriștii, nu lustrația, nu listele de falși revoluționari… Ci, înainte de orice, să putem spune ce am făcut pentru noi, ca Națiune… Noi cei ce, iată, vreme de trei decenii, nu am fost în stare să facem o lege de apărare a românismului, nu am reușit să punem pe hârtie nici măcar câteva articole de lege care să ne apere simbolurile naționale. Deși ar fi fost obligația dintâi. Apărarea Identității Naționale.

Cu singură o lege am fi putut cuprinde totul. Și prezervarea memoriei înaintașilor, și apărarea limbii române și menținerea educației la un nivel care să nu ne aducă, trei decenii mai târziu, la cifrele analfabetismului funcțional… Deși, într-un fel, poate va fi mai bine așa, pentru că, peste alte trei decenii, măcar nu vor mai exista analfabeți funcționali care să încerce să ticluiască rostul unor structuri de logică. Căci, în acest ritm de involuție, nu vor mai exista de fel „cititori” ai nici unui fel de rând. Nici despre cine am fost ca Neam, de unde de am venit și cum ne-am lăsat „dezlegați” de rădăcinile noastre. Rădăcini pe care, singuri, cu otrăvitele cozi de topor ale veneticilor în mâni, le-am distrus doar pentru că ni s-a spus că așa trebuie…

Cei treizeci de ani au reprezentat, de fapt, „momentul” altora… Tot de celebrare, tot a trei decenii, cu deosebirea că ei nu au avut note de ferpar industrial, educațional, social, ori de conștiință. Ei au avut doar plusul aniversării. Maghiarimea politică…

Și chiar dacă pare că, pe fond, au repetat același calambur al încercării ostentative de a introduce un proiect de federalizare, în realitate, maghiarimea politică nu a fost deloc mimetică. Și fie și doar prin faptul că, la cei treizeci de ani ai noștri, a avut posibilitatea de a depune în Parlamentul României un asemenea proiect este o dovadă că doar noi am rămas undeva în timp. La începuturi. Mai săraci industrial, economic, cultural și, mai ales, mai lipsiți de monumentalitatea înaintașilor. Căci nici epigoni nu mai știm a fi…

Să poți depune în Parlamentul României, ca senator ori deputat al unui Stat Național, Unitar și Indivizibil un proiect de lege care neagă tocmai aceste fundamente, fără să fii dat pe ușă afară, iar formațiunea să-ți fie imediat dizolvată în Justiție, dovedește că, pentru ei, cele trei decenii nu au trecut degeaba. Chiar dacă așa pare, chiar dacă așa au făcut și fac ca lucrurile să pară!…

Să depui un proiect de federalizare, ce are un singur punct comun cu primele, tupeul, în structură și metodologie fiind cu mult mai precis, introducând și termeni în limba maghiară, și note juridico-istorice, fie ele și fantoșe în jurisprudența oricărei țări, denotă că ei sunt acolo unde trebuia să fim noi după trei decenii. Pentru că se comportă ca o majoritate, își impun proiectele cu dreptul majorității, iar pe noi ne tratează, și nici măcar nu avem o lege antidiscriminare care să ne apere, ca minoritate.

Cum a putut fi depus un asemenea proiect anticonstituțional? Cum a primit un număr de înregistrare și un loc în dezbaterea comisiilor juridice? Sunt lucruri minime care ar trebui revizuite în procesul de depunere al proiectelor legislative. Pentru că, altminteri, etapa următoare va fi aceea în care în forul legislativ va ajunge poate un proiect de lege care să constate încetarea existenței României ca stat unitar.

De altfel, dacă ar fi adoptată acestă mizerie udemeristă, România ar fi în postura de federație. Și nu ar avea o singură regiune autonomă, cea a ținutului secuiesc, cu cele opt scaune din lipsă de purgative pre limba lor de iepe, ci, prin menționarea faptului că „prefectul face legătura între o regiune autonomă și stat”, România ar deveni practic o federație de județe și enclave („ținutul secuiesc”, „partium”) autonome…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*