Dacă Ziua Națională s-ar fi nimerit înainte de alegeri, cu totul altfel ar fi arătat lucrurile!… L-ar fi îmbrățișat, l-ar fi sărutat respectuos pe amândoi obraji, nu doar ca pe un veteran de război, ci având în minte imaginea propriilor bunici, ba, ar fi și îngenuncheat să-și aducă omagiul Tricolorului și Istoriei… Și chiar dacă ar fi fost patetici în teatralismul patriotard de o zi pe an, ar fi mimat ceva…
Dar 1 Decembrie 2019 s-a potrivit după alegeri… Întâmplător… Sau poate nu… Poate că secundele tot mai sfărâmate de așteptare ale unui orologiu ce nu mai bate o oră astrală a trezirii neamului au făcut ca lucrurile să fie așa! Să vedem, să ne vedem așa cum suntem! Ei, guvernanții, infatuați și aroganți, noi, Țara, goi, părăsiți, uitați… Ei cu inimile negre de interese politice, noi cu inima mare, chiar dacă pare că fără de folos…
Acolo, la Râmnicu Vâlcea, printre autorități nu a fost prezent un simplu bătrânel, veteran de război… Acolo era chiar Poporul Român… Care a făcut greșeala să stea alături de „vlădici” la un ceas nepotrivit. După alegeri… Când interesele celor împliniți în propriile făcături politice nu mai interferează cu teatralismul electoral al politicii din oricare colț de mucegai de partid ar fi el. La Vâlcea dară, nu a fost ignorat doar un veteran de război. Ci poporul… Care a venit așa cum îl știm, și pare a ne fi sortit să-l mai vedem așa mulți ani de acum înainte, poate simplu, poate sărăcăcios îmbrăcat, poate înfrigurat, dar ținând cu demnitate în mâini tricolorul rostului său de o viață, de o națiune, de un destin.
Felul în care s-au comportat politicieni, salutând autoritățile (de fapt, salutându-se între ei, căci „bucatele” sunt ale lor de acum), ignorându-l, „sărindu-l” pe bătrânul veteran de război, exprimă exact imaginea pe care o au ei despre noi. Căci, la ce să-și mai risipească vorbele și îmbrățișările de vreme ce și-au văzut rostul de guvernare așezat, nu?!… De ce să-l mai îmbrățișeze pe un bătrân care, pentru ei, miroase probabil a naftalină, doar pentru noi are iz de Istorie și Demnitate?… Ce interes mai au ei să facă un asemenea „sacrificiu”?…
Acolo, în cele câteva clipe ale defilării mărunte prin fața bătrânului, am avut rezumatul social, psihologic al politicianului de după alegeri. Distanța enormă, hăul de la ei la noi, de la ei, aceste „cocote” cu aere de vlădici, la noi, la simplitatea neaoșă a țării. A unei țări care încă așteaptă răbdătoare.
Cei mai mulți politicieni l-au ignorat pe bătrânul veteran de război… Doar răzleț câte o, nici măcar îmbrățișare, ci scurtă bătaie pe umeri… Ceva semănând a compătimire. Compasiunea pentru un Erou singur în lupta, nu atât cu grijile sale, ci mai ales cu așteptarea de a primi poate singura distincție de care nu a avut parte, deși și-a zdrobit oasele prin tranșeele Patriei: Respectul. Și tot acolo, prin el, am fost prezenți și noi, tot singuri, tot înfrigurați, tot ignorați, tot într-o continuă luptă, dar cu nevolniciile aduse de cei ce defilau într-un țățism searbăd prin fața bătrânului și a țării. De fapt, pupezele și maimuțoii de politică, trecând umflați în piept cu aere teatrale, de filfizoni patriotarzi, s-au umilit singuri. Și ei sunt cei ce nu vor fi văzuți nicicând de Istorie, cu atât mai puțin să încapă acolo.
Bătrânul, luptător pentru țară la Oarba de Mureș, și poporul, așa cum era și erau, înfrigurați și singuri, vor fi mereu acolo, cu acel har pe care un politician nu are cum să-l înțeleagă. Nu în aceste vremuri: Demnitatea.
De aceea, nu-i plângeți de milă bătrânului veteran că a fost ignorat! El nu are cum să fie ignorat! El este dincolo de aceste rictusuri ale trăitorilor epigonici! El este parte din Istorie! Așa cum este și țara. Demni de milă sunt politicienii, cu aerele lor de cocote ale nesecundarului nici unui ceas ale nici unei rămâneri în vreo consemnare în timp…
Lasă un răspuns