Fiicei mele
Pentru că m-ai sprijinit
și din mâinile tale
cărări verzi pe care
eu nebun umblam,
arbuști
unde sfrânciocul,
ramurile pișcând,
la fereastră, isteț,
cântul redeștepta..
Scurtă și lungă
fiecare silabă a ta
totodată,
oxigen obscurei boli,
rupe clepsidra
lăsându-i
drum liber tatălui
..pajiști strălucitoare și cețuri septembrine,
monocromatice forme
ale odăilor uitate însă
durere
ce mai întârzie
să-și taie aripile.
*
Mai ’92…
Obosită și smerită,
pupilele tale găureau eterul
în profunda și calda
conștiința pe care
apusul în mai
ne o dăruia.
Îți amintești seara?
Mireasma respirației încărcate
din fân peste curtea pe ce
un dans antic
o deștepta
dezvăluind membre palide
păzite de luna
sfârșitului nouă sute?
*
Am văzut luna să se topească
(poetei Antonia Pozzi)
Am văzut luna să se topească
și să cadă în cascadă
pe suprafața pământului,
o băltoacă să devină râu
și apoi
torentul, strâns de vale,
să încălzească cu apele lui
o inimă rece și neliniștită
care în prezent deja
tânjea după ultimul vis.
Am văzut trandafirii, cimbrul și lavița,
stânci adolescente
să vibreze pentru viață
în energie pe care viitorul o da,
dar fără acel scut
întunericul să se înstăpânească asupra
membrelor aceste
și tăcerea, nu mai meditație,
să evoce vântul
ultimului anotimp unde,
semnele adunate,
zăpezii i-am acordat ultima amprentă mea.
*
Ceva cosmic
Sentimente discordante
brăzdau noaptea
și stelele ca note
fermecau
bunul simț
ca și cum ar fi ceva
cosmic și
persistent.
Deci încetai să fiu mic
și maturitatea
pe paginile lui Amrita
se revărsa în toată
întregimea ei.
Învățai să citesc în cer
rândurile mele
așa cum fac doar sfinții
dar rămăsei mic
și mă rugai mulțumind…
Lasă un răspuns