Trei Sfinți… (poezie religioasă)

Sfântul Daniil Sihastrul

Pe cerul ortodoxiei

S-a-nălțat lucitor astru,

Mare dascăl al pustiei,

Sfântul Daniil Sihastru’

.

Blând, smerit și rugător,

Postind până la apus,

S-a dovedit purtător,

Din pruncie, de Isus.

.

În credință-a fost de tânăr

Ca un pământ secetos,

De-atunci a luat pe umăr

Crucea grea a lui Hristos.

.

Zăbovea-n rugă aprinsă

În biserică, mereu,

Ca o candelă nestinsă

Vorbea mult cu Dumnezeu.

.

Iar în chilie stătea

De veghe și cugetând

Și pe-un scăunel dormea,

Puțin, cu Hristos în gând.

.

Trăind atât de curat,

Ca un înger pe pământ,

Te-ai făcut vas însemnat,

Lăcaș al Duhului Sfânt.

.

Și cu-al preoției dar

Ai primit să te-ncununi

Și cu cel mai mare har,

Facerilor de minuni.

.

Mulți bolnavi atunci veneau

Dimprejur și depărtare

Și la tine toți aflau

Mult prea dulcea alinare.

.

Harnic povățuitor

I-ai fost prin ales cuvânt,

Vestitului domnitor,

Ștefan cel Mare și Sfânt.

.

Având sufletul rănit

Din dragoste de Hristos,

În pustiu te-ai adâncit,

Pentru-al inimii folos.

.

Zeci de ani de nevoință,

Marele nostru sihastru,

Unde-ai ars întru credință,

Asemenea unui astru.

.

Sfinte, astăzi ne-am schimbat,

Toți vrem să trăim în lux,

Și de noi s-a depărtat

Iubirea, e în reflux.

.

C-avem înlesniri deșarte,

Se retrage de la noi,

Rătăcim printre păcate,

Iar în suflet suntem goi.

.

Sfinte milostiv, smerit,

Așa cum ai ajutat

Pe tot omul necăjit,

De la slugă la-mpărat,

.

Ajută-ne ca pe frați,

Să nu ne-ntoarcem în tină,

Fără a fi mângâiați

De-alintătoarea Lumină!

*

Sfântul Ierarh Nicolae,

Arhiepiscopul de Mira Lichiei

Ca un râu cu apă multă

Ce curge cu-ndestulare,

A fost mâna ta cea sfântă,

Caldă și dăruitoare.

.

Făcător de mari minuni

Ai fost sfinte generos,

C-ai ales să te-ncununi

Cu coroana lui Hristos.

.

Pom răsădit lângă ape,

Comoară-a ortodoxiei,

Din al tău rod să se-adape

Bunii lucrători ai viei.

.

De tânăr te-ai arătat

Cu totul duhovnicesc,

În piept nu ți s-a-ncuibat

Nici un nărav tineresc.

.

Tânăr, cu alese fapte,

Curat, îmbunătățit,

Cu-obiceiurile toate

Ale omului albit.

.

Tânăr și preaînțelept,

Ai-luat haina curăției

Și-ai urcat cu crini în piept

Treapta sfântă a preoției.

.

Episcoptul a grăit,

De Duhul Sfânt inspirat,

Când ai fost hirotonit,

Poporului adunat:

.

Văd răsărind un nou soare,

Scumpii mei și iubiți frați,

Milostivă alinare

Pentru oameni-ntristați.

.

Fericită va fi turma,

Va avea mult ajutor,

Care își va lăsa urma,

Mânată de-acest păstor.

.

Păstor cu viață de înger,

Pustnic în sânul mulțimii,

Asemenea unui fulger

Ai ars păcatele lumii.

.

Fiindcă te-ai învrednicit

De daruri care nu pier,

De Domnu-ai fost preaslăvit

Și-astăzi ne veghezi din Cer.

.

Tu arzi ca și o văpaie,

Te nevoiești în Hristos

Să-mi dai Sfinte Nicolae

Vălul necredinței jos.

.

Câte nu faci pentru mine,

Dar eu nu prea sunt în stare

Să primesc cum se cuvine

A ta binecuvântare.

.

Că-s un fiu rătăcitor,

Pierdut în cuvânt și-n faptă,

Te rog sfinte, te implor,

Să-mi arăți tu calea dreaptă!

.

Cu inima în genunchi,

Că sunt cel mai de pe urmă,

Te rog sfinte, din rărunchi,

Să mă iei la tine-n turmă!

*

Sfântul Antonie cel Mare

N-avea douăzeci de ani
Când Antonie cel Mare,
Ca și copiii orfani,
Gustă din greaua-ncercare.

Rămas fără mângâiere,
Nu își strânge banii -n saci
Vânzându-și marea avere
Ci-i împarte la săraci.

Știa pilda cu bogatul
Și că pe-aici toate pier,
Pleacă, părăsindu-și satul,
Să-și facă comoară-n cer.

Și-și lasă sora mai mică,
Până se va face mare,
Să le fie ca o fiică,
În grija unor fecioare.

Și-apoi tânărul sărac
Merge din pustnic în pustnic,
Cu ale lui într-un sac,
Să învețe de la vârstnic.

La-nceput și-a ridicat,
Ca râvna să și-o-ncunune,
O colibă lângă sat,
Să stea doar în rugăciune.

Și pe-o rogojină-arar,
Se-ntindea să-și ia vigoare
Și se hrănea foarte rar,
Cu apă, pâine și sare.

Văzându-l pe-Antonie
Cum se luptă să postească,
Vrăjmaș-i intră-n chilie
Și-ncepe să-l ispitească.

În cimitir s-a mutat,
Ispitit fiind, desigur,
Într-un mormânt a intrat
Și s-a-nchis acolo singur.

Vrăjmașul nu suferea
Să se umple de sihaștri
Pustia, ba se temea
De-acești ai lui Hristos aștri.

Și atuncea au venit
Mulți, prea mulți, la el au tras
Și atâta l-au zdrobit
Că l-au lăsat fără glas.

S-a luptat nopți nesfârșite,
Frământat, târât pe jos,
Cu-aceste chipuri urâte,
Să nu-l piardă pe Hristos.

După multă pătimire,
Dumnezeu nu l-a uitat,
I-a venit în sprijinire,
Alungând pe-ncornorat.

Cum privea sfântul în sus,
Acoperământul, iată,
S-a desfăcut și-a pătruns,
Lumina sfântă, curată!

Și de cum l-a mângâiat,
I-a luat pe loc durerea,
Vrăjmașii s-au speriat
Și-au părăsit încăperea.

Simțindu-se ușurat
De dureri ieșind din oase,
Antonie a-ntrebat,
Unde-ai fost Dulce Hristoase?

Pentru ce nu ai venit
Să m-ajuți de la-nceput?
Atâta m-au chinuit,
Au frământat ca în lut.

Lângă tine-am fost, am stat,
Ca să îți văd nevoința
Și de vreme ce-ai răbdat,
Iată care e sentința;

Pururea eu am să-ți fiu
Ajutor și al tău nume,
Va fi vestit în pustiu
Și pretutindeni în lume.

De aici, în rugăciune,
Sfântu-a urcat pân’ la nori,
Unde i se-aducea pâine,
Într-un an, de două ori.

Mulți ani în munte-a trăit,
Fiind în rugă mereu,
Douăzeci s-a nevoit,
Vorbind doar cu Dumnezeu.

Apoi s-a făcut văzut
Mai la vale, pe cărări
Și pustia s-a umplut
De colibe și călugări.

Fără număr au fost cei,
Ce l-au urmat din iubire,
Iar păstorul pe-ai săi miei
I-a condus spre mântuire.

În credință neclintit,
Prin purtarea sa lumească,
Pustia a devenit
Grădină duhovnicească.

Chiar dacă se depărta,
Fiind de-acum locuită,
Sfântul mereu o păstra
În inima lui smerită.

Trăia la fel ca și când
Pustnicea-n ținut muntos,
Că-l purta tainic în gând
Numai pe Iisus Hristos.

La monahi el le-mpărțea
Cu o mare sârguință,
Din preaplinul cel avea,
Din singura iscusință.

Îi plăcea să le vorbească,
Puțin și cu mult folos,
Îi îndemna să-l cinstească,
În tot locul pe Hristos.

Chiar de osteneala-i mare,
Nu-i ca lumânarea-n sfeșnic,
Are imensă valoare,
Fiindcă prețul ei e veșnic.

Și să fim cu mintea trează,
Să nu stăm să lenevim,
Iisus, pururi, ne veghează,
Puțin dăm și mult primim.

Nicicând să nu ne-ntristăm,
Cât am fi de oropsiți,
Mereu să ne bucurăm,
Ca oamenii mântuiți.

Bucuria este sfântă,
Să nu fim în suflet goi
Și să știți că-n orice luptă,
Dumnezeu este cu noi.

Unic, prin jertfelnicie,
Unic, cum s-a nevoit,
A atins în pustnicie
Hotarul desăvârșit.

De vrăjmași biruitor
Cel ce cu Domnul vorbește,
E-ntâiul îndrumător,
Dascăl al vieții de obște.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*