Stăpâna sufletului meu
Mă-ndrăgostesc de tine la fel ca lumea, toată,
Căci toată lumea vede, cât eşti tu de frumoasă!
Şi pentru acest lucru, chiar totul ți se iartă,
Chiar dacă uneori, eşti prea capricioasă!
Ai darul tău ciudat de-a scoate la lumină,
Un zâmbet peste lacrimi pe-un chip dezamăgit.
Şi limpezeşti toți norii chiar dac-a fost furtună
Şi după moartea nopții, mi-aduci un răsărit!
Te porți ca o regină şi mă priveşti de sus,
Îmi dai dezamăgiri şi dor şi bucurie,
Iar eu, vasalul tău, slugarnicul supus,
Îți voi plăti nebuno, cu sufletul din mine!
Deşi doresc să stau cu tine-n orice clipă,
Tu mă înveți ingrato şi drumul către moarte,
Când ochii mi se-nchid, pe fața obosită
Şi somnul mă răpune, iar tu te pierzi în noapte!
Dar cum să nu te iert, când încă pe o geană,
Mai stă un rest de somn, când zorii mă trezesc?!
Pulsezi în pieptul meu şireată şi vicleană
Şi cu speranțe noi, tu, iar m-ademeneşti!
În clipe ca acestea mă-ncred din nou în tine
Şi pentru că exişti, încep să-ți mulțumesc,
Tu ştii că eşti stăpână pe sufletul din mine
Şi fără tine, VIAȚĂ, nu pot să mai trăiesc!
Dacă n-ar fi lăcomia
Doamne Tu ne-ai dat iubire
Și în loc de mulțumire
Pentru bun, pentru frumos…
Toate le-am făcut pe dos!
Sunt atâtea inimi frânte
Cioburi mari, cioburi mărunte,
Suflete împovărate–
Mai murdare, mai curate!
Sunt atâtea vise stinse
Câte stele sunt aprinse!
Tot pe-atât lacrimi amare
Câtă apă este-n mare!
Sunt iubiri și sunt trădări
Clipe lungi de așteptări.
Sunt cuvinte, sunt minciuni
Câtă apă e-n fântâni!
Bucurii sunt și plăceri
Deziluzii și dureri,
Sunt și sfaturi și tăceri,
Sunt speranțe și iertări!
Și mai rele și mai bune
Ai lăsat Doamne pe lume!
Și să aleagă cumpătat
La om, creier, Tu i-ai dat!
Însă nu știu cum suntem
Cât avem și tot mai vrem!
Că de n-ar fi lăcomia
S-ar fi sinucis prostia!
La om veșnic i se pare
Și mai verde și mai mare
Iarba dintr-o altă curte!
Dă-ne Doamne minte multă!
Lasă un răspuns