Marele Pavoaz al „Gloriei” din alte timpuri…

Ar fi meritat o altfel de „retragere”… Nu o simplă andocare la mal… Ar fi meritat să fie întâmpinată și de Marina Militară, și de cea Civilă, dar și de constructorii de nave… Pentru că a stat acolo, în furtuni, în neliniști, în epoci și între epoci, mereu la datorie… O viață de om care se încheie în același fel în care am știut a le mulțumi generațiilor de mari constructori care au făcut posibilă existența, vreme de încă trei decenii, a „mormanului de fier” înfierat de Petre Roman la începutul anilor ’90… Care, măcar el, ar fi putut să o aștepte la țărm, ca un semn întârziat al regretului pentru niște vorbe nedrepte azvârlite în vâltoarea de a servi capitalismului de (la) început de drum…

Dar „Gloria” nu a fost așteptată de nimeni la mal… De nici unul dintre cei ce ar fi trebuit să se afle acolo ca prețuire a vremurilor apuse, a părții de viață cărora le-au fost parte în nașterea și afirmarea unei industrii… Iar „Gloria” se va stinge probabil aidoma întregului nostru trecut. Va fi dată de o parte așa cum ne-am împăturit rușinați parcursul industrializării de la mijlocul secolului trecut… În fond, am lichidat noi complexe și repere inginerești monumentale, le-am știrbit, le-am profanat, le-am făcut una cu pământul, lăsând doar brațe de schele și pereți schilodiți, ruine biciuite de vânturi, ruginite de ploile nepăsării… De ce ne-am emoționa la stingerea unei alte glorii, nu?!

Prima platformă de foraj din România nu va ajunge dară nici măcar material didactic… Și nu pentru că nu are cine să mai învețe pe și de la ea, ascultându-i poveștile despre lungile clipe de îndoială, de zbateri, în semeția ei de patru decenii pe crestele valurilor… Nu va ajunge material de studiu al noilor generații pentru că este o parte a trecutului pe care nu avem voie să-l mai amintim așa cum a fost. Căci, nu avem dezlegare să ne mândrim cu lucrurile pe care le-am realizat. Ni se permite doar să ne hlizim tâmp într-o continuă stază de „stand up comedy” despre eșecuri, rușini, neghiobii din acele vremuri…

Pentru că doar răul de atunci este folositor astăzi ca „material didactic”. Unul de îndoctrinare în rușinea de a fi fost parte a acelor timpuri, de a proveni din acele vremuri, de a fi români în cele din urmă… Iar o structură prin care s-a scris istorie nu are de ce să fie conservată în panteonul tehnologiei românești… Avem noi relicve tehnice ale unor savanți care zac îngropate în praful muzeelor tehnice, la ce ne-ar folosi o mână de schele roase de mare?… De ce să se preocupe cineva să-i găsească locul monumental meritat?…

Și totuși, „Gloria” nu are ea nevoie de noi… Noi cei de azi… În cele patru decenii petrecute pe mare, prin trăirile, bucuriile, tristețile oamenilor care i-au fost parte în pântecul de foraj, care s-au călit dimpreună cu platforma, care au sfredelit fundul mării pentru a-i smulge prețioasa bogăție, ea a devenit o ființă a apelor. Și nu are nevoie de soclurile noastre. Nu are nevoie de flamurile noastre de carnaval, de sunetele de fanfară militară navală. Și-a scris singură în timp mărturia Marelui Pavoaz al unei națiuni cândva glorioase. Și a lăsat acolo, pe fundul mării, vestigii cât pentru un soclu monumental, având parte și de cântul celei mai frumoase și furtunoase orchestre: Marea.

Sufletul ei va supraviețui dară! Chiar de va fi mărunțită, tocată, vândută la fier vechi, topită… Pentru că va dispărea o structură de fier. Dar amprenta ei în istoria noastră nu va putea fi înlăturată. Nici de detractorii industriei anilor de atunci, nici de groparii de astăzi…

Poate într-o altă țară, ori poate în aceeași Patrie care i-a săvârșit facerea, dar într-un alt timp, „Gloria” ar fi avut parte de recunoașterea binemeritată, de retragerea într-un marș al navelor de însoțire, sub torțele de apus ale farurilor, pentru a fi așezată într-un loc din care să poată povesti și generațiilor viitoare despre vremurile vremii ei…