Rugăciunea de pe muntele Nebo
Îţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie
şi-ajunşi prin marea spintecată
în dezolarea din câmpie,
pe unde-n patruzeci de ani
i-am tot purtat cu mic cu mare
ca-n ţara laptelui şi-a mierii
să nu pătrundă orişicare,
ci numai cei ce n-au cârtit
şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit
cu firea mea şovăitoare,
şi asta face ca acuma
să văd Canaanu-n depărtare,
fiindu-mi însă nepermis
parte să am de ce-ai promis.
Dar fie-Ţi numele slăvit
de-acum şi până-n veci de veci!
Iar mie, rogu-Te să-mi laşi
ʼnaintea morţii un scurt timp,
astfel ca viaţa să-mi revăd
ca pe un vis atras de mit.
*
Meditaţia I
(Primele miracole)
Viaţa-n sine-i un miracol
şi naşterea aşijderea,
căci omul cu ştiinţa sa
e pentru viu nevrednic sol,
cu totul fără de putinţă
să înţeleagă ce-i ascuns
în tainele întregii Faceri –
există, şi-asta-i pentru el de-ajuns!
Nu-i dat ca omul să ajungă
la Dumnezeu pe-un drum cotit,
ci calea dreaptă a credinţei
îl duce spre-un nou răsărit…
Cum ştii, Părinte, m-am născut
într-un Egipt urgisitor
pentru evrei şi toţi ai lor,
iar biata mama s-a zbătut
să mă salveze de la moartea
cerută-n chip poruncitor
pentru băieţii robilor
de-acea cumplită piază-rea,
neomenosul Faraon,
şi-n sicriaş bine-ntocmit
din papură, cu smoală uns,
m-a pus hrănit şi adormit,
ca să plutesc prin stufăriş
la malul Nilului zeiesc,
cu-ncredinţarea c-oi trăi
prin vrerea Tatălui ceresc.
Şi-ntr-adevăr, am fost salvat
chiar de prinţesa egipteană,
printr-un miracol destinat
să fie pentru crez o mană.
Cum altfel să le dai de rost
că toate palma au bătut
ca pruncu-n viaţă să rămână,
iar fraţii-n el să afle scut?!
Până şi sora mea intrase
în tot acest divin complot,
astfel ca mama să-mi dea ţâţă
ca unui prearegesc nepot.
S-a tot gândit prinţesa mamă
ce nume mi s-ar potrivi,
şi cum din ape mă scosese,
la Moise dânsa se opri…
Crescând, am cercetat Egiptul
şi-nvăţătura sa regală,
precum cultura, medicina
sau structurarea socială,
gândindu-mă necontenit
că va veni o zi anume,
când Israelu-şi va dori
cu capul sus să iasă-n lume…
Dar a venit ziua funestă
când l-am văzut pe-un frate-al meu,
cum e bătut de-un egiptean
doar pentru faptul că-i evreu.
Puteam privi nepăsător
la victimă şi la călău?
M-am repezit şi l-am lovit
pe agresorul prostălău.
Nici astăzi nu mă dumiresc
cum dintr-un pumn a şi murit;
posibil ca prin mâna mea
braţul divin să-l fi lovit…
Chiar la-nceput am înlemnit
şi mă uitam la mort gemând.
Simţeam că de sfârşeală cad,
dar totuşi îmi venea s-o-ntind.
Mi-am revenit printr-un efort
şi cu evreul am săpat
o groap-adâncă în nisip,
în care mortul l-am culcat.
Credeam că totul s-a sfârşit
şi de coşmar sunt izbăvit;
m-am înşelat, eram filat,
aşa că Madianul m-a salvat.
*
Meditaţia II
(Alesul)
Eram străin în loc străin
şi-n gând cu fraţii înrobiţi,
dar prea nedrept ar fi s-afirm
că tot destinu-mi fu hain.
(Doar ştii mai bine decât mine
cum omul Tu l-ai conceput –
fărâmele să-l mulţumească
şi să regrete ce-a trecut…)
Mi se părea că-s fericit
cât omului îi stă în fire,
ca soţ Seforei şi ca tată
pruncit cu totul prin iubire.
Cum bucuria-i cunoscută
doar de copilul fără vină,
se cere inimii mature
ca cea de prunc să redevină…
Şi-aşa, cu inima avidă
de-a vieţuirii bucurie,
călcam cu turmele de oi
pe stamba verde din câmpie,
ca la Horeb să pot ajunge
şi sufletul să mi-l încânt
de sus, cu-a Ta pictură vie
mai fascinantă ca un cânt.
Priveam întâi spre-un cer năuc
de-a Soarelui înverşunare,
ce-şi arcuia azurul zvelt
din zări spre-o nesfârşită zare;
apoi privirea mi-o-mbăiam
în feeria de culori
şi fluture-mi doream să fiu
ca să mă zbengui printre flori…
Când pe Horeb mi Te-ai vădit
ca rug arzând fără să ardă,
am înţeles că locu-i sfânt
şi-i tabú omul să Te vadă.
Cu-ncredere m-ai onorat
făcându-mă al Tău trimis,
ca planu-n toate să decurgă
cum din vechime ai promis.
Voiam să scap de-nsărcinare
printr-o eschivă nefondată:
că eşti enigmă chiar prin nume
şi că mi-i limba încleiată.
Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit:
„Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,
îndată am pornit la drum
cu zelul proaspătului uns.
*
Meditaţia III
(Ieşirea din Egipt)
Aveam poruncă de la Tine
ca împreună cu Aaron,
evreilor să le vorbesc
de planul Tău şi-a lor silinţă
în ascultare şi credinţă,
apoi să dau de Faraon
(eu, vistierul vrerilor divine
pentru a fratelui rostire)
şi-ndată să-l înştiinţez
că-ndemnul Tău imperativ
este ca robii să-i sloboadă
din seculara lor trudire,
în caz contrar peste Egipt
şi peste-ntreaga-i seminţie
se va abate grea urgie.
Cum Faraonul se credea
zeu mai puternic decât Tine,
a necinstit a Ta poruncă,
ba în trufia-i sfidătoare
i-a osândit pe bieţii robi
la munci atât de-apăsătoare,
încât pe capul meu cădeau
reproşuri grele, felurite
pentru amestec nepermis
în taina lucrurilor scurse
din viitor înspre trecut,
ce răul – deja cunoscut
şi devenit obişnuit –
l-a-nlocuit cu un calvar
mult mai perfid şi mai amar
decât obida dinainte.
Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă
că-i un nevrednic muritor
şi că Tu, Domnul, eşti Unicul
de viaţă şi de moarte dătător,
trimis-ai plăgi pustiitoare
peste-a Egiptului suflare,
ca inima de căpcăun
a bestialului stăpân
(după ce Tu i-ai împietrit-o)
să se înmoaie şi să plângă
pentru trufia sa nătângă,
văzând cum prăpădenia loveşte
c-o suverană necruţare
doar egipteni fără crezare.
Cădeau din cer neîncetat
– de-a valma peste om şi vite –
urgii, pornite sau oprite
la semnu-n mine germinat
de voia-Ţi-faptă-n necreat,
şi-n tot Egiptul se-auzea
cum bate vântul nimicirii,
când peste trupul său slăbit
de faraonica-ndârjire,
s-au abătut în ritm sporit
actori haini din piesa groazei:
ba broaşte, muşte şi lăcuste,
ba piatră, foc, epidemii
şi-alte cu dichis năpaste.
Veni la rând a zecea plagă
cu moartea primului născut
din om şi din nevorbitor,
când Însuşi Tu ai coborât
ca moartea să o odrăsleşti
în casele neînsemnate
cu sânge ritual din Paşte,
dovadă c-aici locuiau
cei care nu Te proslăveau.
De-abia când moartea se-nnădi
la egiptenii din olat
şi când chiar fiul de-mpărat
de nefiinţă fu luat,
de-abia atunci veni poruncă
să părăsim îndată ţara,
ca-n straiţe să luăm deodată
poveri şi blestem laolaltă…
Împovăraţi cu toate cele
– copii, mâncare şi odoare –
ne-am aşternut la drum spre mare
(pestriţ convoi de mii şi sute),
călăuziţi şi-ncurajaţi
de-a Ta statornică vegheare:
un stâlp de nor ziua plutind,
alt stâlp în noapte luminând.
Şi tocmai când ne-nchipuiam
că am scăpat pentru vecie
de egipteni şi-a lor robie,
văzurăm carele de luptă
ce alergau mâncând pământul,
ca să ne-ntoarcă înapoi
cum cîinii-ntorc turma de oi.
Căci chibzuind la ce va fi
după plecarea noastră-n pripă,
ei au văzut marea risipă
în lipsa forţei de-a munci…
O, Doamne, ce mai hărmălaie
se ridică din toată gloata!
Cei slabi plângeau
şi blestemau,
iar unii m-acuzau făţiş
că i-am momit cu libertatea,
ca pe-un măgar să schimbe calul
şi în deşert să-şi afle moartea.
Degeaba gura mi-am bătut
cu întâmplări fără uitare,
precum miracolul ieşirii
din egipteana împilare,
un dar divin care obligă
copiii neamului evreu
la veşnică recunoştinţă
faţă de Domnul Dumnezeu.
S-au liniştit încet-încet
când alt miracol s-a ivit:
deşi părea c-acuşi-acuşi
ne-ajung oştenii egipteni,
din ochii lor am dispărut
în norul-stâlp dumnezeit,
păstrând între grupările adverse
o neschimbată depărtare
până la-n veci neliniştita mare.
Aici, de-ndată undele atinse
de-al meu toiag umplut cu har,
s-au despărţit făcând cărare
prin stâncăria apelor cu sare
– ce spumegau
şi clocoteau,
dar de poruncă ascultau –,
ca tot norodul urmărit
şi de uimire amuţit,
să vadă de pe malul dimpotrivă
cum zidu-nşelător se frânge
şi-n bubuitul reunit
a zeci şi sute de cascade,
se prăbuşeşte catastrofic
peste armata egipteană,
scoţând pe urmă la lumină
firimituri din făloşenia umană.
Iar marea-nchisă cum a fost
de la geneză până azi,
îşi murmura cântarea sa
tot împingând talaz după talaz
– ce rana nevăzută i-o lingeau –,
iar forţa-i colosală o sorbeau
nenumărate vălurele foşnitoare,
prea slabe-n neclintirea vremii
ca pieptul mamei să nu-l cate
pentru refacerea-ndrăznelii
de-a mângâia cu voluptate
trupul fierbinte al ţărânei.
*
Meditaţia IV
(Pribegia prin pustie)
Ne-am refăcut cu chiu cu vai
după cumplitele-ncercări,
ca să ne-aşternem iar la drum
cu gândul la acele zări
unde ştiam că ne aşteaptă
mănoasa Ta făgăduinţă –
o ţară de legendă vie
pentru-ndelungă folosinţă…
Dar drumul prin pustietate
nu-i desfătare şi plăcere
chiar şi atunci când e bătut
de oameni în plină putere,
necum de-o gloată-ngreunată
cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,
care la marşuri faţă fac
doar în căruţe şi pe-asini.
Nici mie nu-mi era uşor
cu cei optzeci de ani în spate –
dar n-aveam voie să mă plâng,
ci să m-arăt pildă în toate.
Strângeam din dinţi şi rezistam
– fiind vechi prieten al pustiei –
ba chiar şi vreme îmi făceam
să văd sublimul grozăviei.
Întinsul spaţiu cotropit
de-atotputernicul nisip,
mă-nfiora şi m-atrăgea
cu forţa sa de arhetip.
Părea că-i lumea nefiinţei
ce-a precedat creaţia –
tărâm de forme netrezite,
ce-şi are frumuseţea sa.
Când soarele se-nalţă-n zori
ca dintr-o mare-ncremenită,
de-atâta hiperfrumuseţe
simţirea pare obosită.
Iar la apus, alt recital
de frumuseţi dezlănţuite –
cascade de culori zvârlite
peste tăcerea de opal…
Apoi, din gloată se-auziră
iar strigăte nemulţumite:
că de-nsetare stau să moară
şi că servesc răbdări prăjite.
Nu şi-au curmat cârtirea şuie
nici când cu mană i-ai hrănit,
ori când – lovind eu cu-ndoială –
din stâncă apa a ţâşnit.
Ba şi mai şi: urcând pe munte
ca Legea Ta să o primesc,
la-ntoarcere m-am îngrozit
văzându-i cum Te preţuiesc.
Căci ţopăiau cu-nverşunare
şi se-nchinau unui viţel,
pe care-l dăltuiră-n aur
dup-al Egiptului model.
Atunci, cuprins de grea mânie,
pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!
Dar i-ai iertat la ruga mea,
făcând astfel dovada că Tu Eşti.
În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb
ani patruzeci fără oprire,
ca să dispară păcătoşii
şi să ai parte de cinstire.
*
Meditaţia V
(Înfăptuiri şi previziuni)
Să stai cu Domnul la taifas
nu-i la-ndemâna orişicui,
iar prietenia Sa aparte
– în care El tot dăruieşte
ca ochiul inimii să-L vadă -,
onoare-i pentru om, dar şi îndemn
să-şi biruie nefericitul lui impas
din astă viaţă ca un scurt popas.
…Tu, care gândul omului citeşti
şi inima i-o cercetezi,
îmi ştii prea bine străduinţa
de-a Te servi după puteri
ca planul să Ţi-l împlineşti,
în chipul ăsta ajutând
la-nscrierea destinului evreu
în cartea lumilor ce-or fi,
prin legi cu rol transformator
pentru alesul Tău popor:
la sărbători şi-n ritual,
la masă şi-n plan social.
E drept c-aceste transformări
au fost imperativ cerute
de voia-Ţi supratemporală
şi cu ocoluri împlinite
din pricini doar abia schiţate
sau prin abateri pronunţate.
Dar, cum se vede desluşit,
progresu-n lume-i nelipsit;
atâta doar că-n plan moral,
omul pe rac l-a depăşit…
Cum omenirea se îndreaptă
spre catastrofe, nu spre bine,
pentru evreii nenăscuţi
nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:
nemulţumiri, războaie, necredinţă
şi multă, multă suferinţă.
Lasă un răspuns