Da, este adevărat!… Era mai mult acolo pentru că dădea bine ca nume… În esență însă, nu a produs nimic, nu a adus nimic… Dar nici nu ne așteptam să producă minuni, izbucniri, înflăcărări, nașteri de clipe astrale sub vremurile prin care am trecut și trecem… A fost o simplă sintagmă care nu și-a concretizat „identitatea” prin proiecte, acțiuni, măsuri… Pentru că îi lipsea încărcătura emoțională, afectivă, dedicarea, rostul și menirea… Și era pusă acolo, așa, ca o titulatură care părea gândită doar pentru a da bine… Dar măcar se regăsea într-un loc, fie și în așteptarea unor vremuri în care să ne urnim întru’ reafirmarea Identității Naționale.
Și a fost acolo și în anul în care am fi putut rupe barierele pe care siguri ni le-am ferecat… Căci Identitatea Națională în Anul Centenarului Marii Unirii ar fi trebuit să fie proiectul de țară, nu al unui an, nu al unui mandat, ci al începutului de scriere al următorului secol… Dar, am rămas ignorați… Poate prea mulțumiți că există, că ni se acceptă identitatea măcar într-o titulatură, aproape la „și altele”, pusă într-un colț, să nu deranjeze, să nu ridice praful ignoranței de pe soclurile devenirii noastre, am mers mai departe… Chiar dacă ar fi fost momentul ideal de reimpunere… Chiar dacă, cu fiecare clipă trecută ne îndepărtam, nu de nume, sigle, acronime ale identității și unității, ci de fundații, de filoane, de trăiri și regăsiri…
Prezența Identității Naționale în numele Ministerului Culturii ar fi trebuit să fie, nu un moment, nu o clipă de istorie, fie și „de recurs”, ci un mesaj pentru viitor, pentru următorul Centenar, dar am ratat din nou aprinderea unei făclii… Și apoi, alte și alte momente…
Am ratat impunerea Identității Naționale în fața pretențiilor și acțiunilor veneticilor și cozilor de topor de a ne acoperi urmele în istorie, de a ne șterge, răzui, elimina… L-am ratat și pe cel al reafirmării, căci numai așa mai puteam răspunde răului generat de ignoranța, tăcerea, lașitatea din clipele în care am fi putut să ne impunem… Și am ajuns în punctul în care vom începe a vorbi despre identitate ca încercare de regăsire… La momentul în care mai întâi va trebui să explicăm tinerelor generații despre ce este vorba, să le convingem că aceasta era parte din mersul firesc al nostru ca Neam și Țară…
Dar, iarăși tăcere… Din nou umbra deznădejdii pe care numai lașitatea o poate lăsa, acel repetitiv „Degeaba”, mai întâi ca strigăt cultural, artistic, apoi social, dar nu ca revoltă, apoi economic și, nu în cele din urmă, devenit, după trei decenii, aproape proiect de țară… Unul de „desțelenizare”, ca Neam, ca Istorie, ca Repere…
Iar timpul nu (ne) iartă!… Lașitatea astupă mai repede ca lopețile veneticilor urmele pe care le-au lăsat înaintașii în timp… Mărturiile lor, faptelor lor devin istorie la propriu… Ies, le scoatem cu mâinile noastre din cărți, din cronici, și le trecem în istoria abandonului, plecării, disipării… Și nu va mai trece mult timp până vom mai vorbi despre Identitate Națională din mijlocul unei disperate cumpene a încercării de regăsire… Când va trebui să scormonim după timide artefacte care să ne dea dreptul de a clama redobândirea. Din păcate, va fi și în cu totul alt context al dreptului nostru la repere…
Astăzi nu mai este vorba despre tupeul unui mârșav slujbaș, al unui ipochimen de partid, de a-și face și el simțită prezența. Iar eliminarea Identității Naționale din numele Ministerului Culturii constituie doar o recenzie a faptelor de până acum… Acelea de redesenare a țării… De punere între alte granițe, începând cu ștergerea reperelor, mutarea, demolarea, strivirea monumentelor, apoi „grănițuirea” sub fel și fel de vreascuri venetice și focuri de veghe, cârpe mozolite de osânze pofticioase. Căci, nu-i așa?!, cum să mai vorbești de Identitate Națională în țara în care actorii politici principali par adunați dintr-un sertar cu pașapoarte străine. Nu unele împrumutate, nu unele dobândite fraudulos, ci intrate în noi prin vama identității indiferenței noastre. Iar noi doar tăcem…
Liberalii ar fi trebuit să așeze Identitatea Națională ca stindard al jurământului lor pentru țară… Dar ei nu au pus mâna pe Biblie, nu au dus-o nici la inimă în jurământul „de credință” către țară, de unde atâta închinare?!… Ei nu își privesc proprii înaintași doctrinari ca pe niște mucenici ai identități liberale… Cum ar face asta cu noi, cu toți ceilalți?!…
Liberalii ar fi trebuit ca să ne vorbească, în memoria înaintașilor lor politici, în onoarea înaintașilor noștri făuritori de țară, despre un Minister al Unirii, Reunirii, Reîntregirii și Identității Naționale. Dar prima lor socoteală cu noi, la altarul Timpului nostru ca neceas al vredniciei, a fost să se dezică de românii de pretutindeni, iar acum de sintagma Identității Naționale…
Rușine vouă, liberali de bani gata… Săvârșiți trădarea, nu a conștiinței voastre, ci a odihnei înaintașilor…
Lasă un răspuns