A avut și ea un rol,
N-a umplut numai un gol,
Toți ai casei, chiar și buna,
Zilnic dădeau cu ea mâna.
Și-apoi, musafirii toți,
Rude, săteni și nepoți,
Nu intrau nicicând în curte
Fără ca să o salute.
Câți nu i-au trecut prin față,
Câți nu i-au bătut în clanță,
Dar ea binevoitoare,
A fost mereu primitoare.
Până când o mână rece,
Înainte ca să plece,
Până ca să își ia zborul,
A pus pe clanță zăvorul.
Singură și ferecată
Este tare întristată,
Că prezentu-i neplăcut
Ea trăiește în trecut.
Câte urme de om mare,
Sau de mândre domnișoare,
Ori de copilași, mărunte,
Sunt prin fața ei pierdute.
Le pune pe toate-n rând
Și le numără în gând,
Dar că nimei n-o anină
A ajuns ca o ruină.
În locul ei să nu fii,
Singură-n inteperii,
Ținută în lanț să stea,
A ajuns ca vai de ea.
O privesc și simt un gol
C-a avut și ea un rol,
Of, ce amărâtă soartă!
A fost odată o poartă…
*
Iubirea
Iubirea-i bobul de rouă
Peste iarba însetată,
Când de mult timp nu mai plouă
Și toată ntura-i moartă.
Iubirea e picătura
Ce pe buze se prelinge,
Să potolească arsura
Sufletului care plânge .
Iubirea este nectarul
Pentru-albina vlăguită,
Este focul, este jarul,
Pentru pâine rumenită.
Iubire-i zâmbet ce șade
Pe buze, dându-ți fiori,
Dar și lumină ce cade
Pe-nmiresmatele flori.
Când o simți în piept te-nalță,
Poți s-atingi de-acuma norul,
Este viață-n a ta viață
Ce-ți înflăcărează dorul!
Lasă un răspuns