Octombrie 1943. Antonescu rezistă presiunilor economice germane

Carl Clodius: „Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane aur în valoare de 84 până la 112 milioane mărci germane”.

Dacă în ceea ce privește participarea militară românească la război alături de germani, la parametri cât mai mari, mareșalul Ion Antonescu nu a avut nicio reținere, acceptând cererile lui Hitler (cel puțin până la înfrângerea de la Stalingrad), în problema relațiilor economice lucrurile au stat cu totul altfel, Conducătorul Statului solicitând de la început, spre nemulțumirea Berlinului, schimburi economice pe bază de paritate.

Semnificativ în acest sens este Raportul împuternicitului economic german Carl Clodius, adresat ministrului de Externe german, Joachim von Ribbentrop, la 24 octombrie 1943. Documentul confirmă aprecierea prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional al României în raporturile cu Germania, care „o excludea automat din categoria satelor ocupate de Reichul nazist”, şi în raporturile cu Uniunea Sovietică, faţă de care ţara s-a aflat, după semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sub „un regim de ocupaţie”, sancţionat prin constituirea Comisiei Aliate de Control, a cărei parte sovietică a fost învestită cu prerogative ce au anulat, în multe privinţe, iniţiativa şi autoritatea guvernului român.

Raportul diplomatului german Carl Clodius

„1. Situația tratativelor nu s-a schimbat în mod esențial față de comunicarea mea telegrafică din 9 octombrie. Încercările mele repetate de a îndemna guvernul român să-și schimbe atitudinea n-au dus la niciun rezultat. Vicepreședintele Consiliului de Miniștri român, ministrul economiei și chiar ministrul finanțelor s-au declarat, până la urmă, față de mine, de acord să caute soluția de compromis. Guvernatorul Băncii Naționale a rămas pe poziția sa de respingere și a declarat, solidar cu întreaga conducere a Băncii, că el va trebui să demisioneze dacă s-ar rezolva chiar numai în parte cererile germane. Mareșalul este cu totul de partea Băncii…

Am apelat la mareșal ca soldat, care doar nu poate lua altă hotărâre decât aceea că România trebuie să ajute cu toate forțele pe marele său aliat, care cu trupele sale și cu sângele său apără granițele României de bolșevism. Am arătat că noi (abstracție făcând de petrol) doar nu cerem niciun fel de restrângere din partea României și că cerem numai să ni se elibereze prisosul. Am accentuat că este de-a dreptul imoral din partea României să trăiască într-un belșug cum nu l-a cunoscut aproape vreodată nici măcar în timp de pace, în schimb ce Germania aliată trebuie să ia măsuri severe de raționalizare. Față de toate aceste argumente, mareșalul a rămas pe poziția de totală respingere. El a susținut că România va putea reglementa relațiile sale comerciale cu Germania numai pe baza schimbului reciproc deplin. Când i-am replicat că nici măcar țările neutre – care nu ne vor binele – nu iau o astfel de poziție față de noi, deoarece chiar acestea ne acordă credite mari, mareșalul a rămas totuși la concepția sa.

În ceea ce privește asprimea exprimării mele, am mers până la maximum față de mareșal. Între altele, i-am spus, că politica liberalist-capitalistă cu privire la aur constituie o crimă, și anume o crimă nu numai față de Germania, ci și o crimă față de România însăși. De luni de zile, orice export în Germania (în afară de petrol) este în mod sistematic sabotată de către autoritățile române. Eu am impresia că persoanele competente din București nu se frământă, așa cum ar fi de datoria lor, cum ar putea ajuta Germania în lupta hotărâtoare împotriva bolșevismului, ci că ele, dimpotrivă, caută de dimineața până seara să zădărnicească sau cel puțin să tergiverseze orice prestare pentru Germania. Și în ceea ce privește celelalte puncte ale tratativelor, abstracție făcând față de problema principală: acoperirea cu aur, mareșalul s-a menținut pe poziția sa de refuz. El a cerut iar o nouă reducere considerabilă a numărului trupelor germane din România și, de asemenea, a refuzat să aprobe plata membrilor de familie a germanilor (Volksdeutsche) din România, care sunt înrolați în unitățile Waffen SS, mai mult decât ajutorul românesc stabilit. Convorbirea s-a terminat cu constatarea mea că, față de respingerea tuturor propunerilor noastre din partea mareșalului, nu se va ajunge repede la o înțelegere.

2. Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane aur în valoare de 84 până la 112 milioane mărci germane. În această privință, trebuie spus următoarele: pretenția română, judecată obiectiv, este cu totul neîndreptățită. Guvernul român a recunoscut față de mine că Banca Națională dispune de cel puțin 550 milioane mărci germane în aur, adică circa 2/3 din fondul german (fără aurul italian). Este suficient ca Banca Națională română să recunoască cel puțin în parte marca germană ca devize străine și, astfel, ca acoperire valutară, pentru a evita orice complicație. Poziţia românilor este, exact ca în anul precedent, o curată politică de șantaj. Pe lângă aceasta promisiunile românilor din anul precedent n-au fost nicidecum îndeplinite. În loc de 4 milioane tone produse petrolifere, noi vom primi, de exemplu, în cursul anului 1943 cel mult 3 milioane tone; în loc de 90 000 tone semințe oleaginoase promise, au fost livrate numai 15 000 tone. Banca Națională Română s-a străduit deja tot anul trecut, în ciuda protestelor noastre repetate, să saboteze, cât a putut, livrările pentru Germania. Dacă noi vom ceda acum în problema aurului, pretențiile române vor deveni din ce în ce mai mari.

În caz că noi vom rămâne la punctul nostru de vedere de până acum, va trebui să procedăm în felul următor:

Să se intervină încă o dată, insistent, în numele Führer-ului, pe lângă mareșal, să-și schimbe atitudinea în raport cu necesitățile războiului. În caz că mareșalul, cum este de așteptat, nu va consimți, tratativele să fie întrerupte. Apoi să se înceteze toate cumpărăturile germane din România, cu excepția petrolului. Se va împiedica orice tranzit din România în terțe țări. Deoarece România nu știe ce să facă cu recolta sa și deoarece hambarele sunt deja arhipline, o astfel de blocadă a exportului va duce la o criză economică ascuțită în țări și va pune guvernul în fața unor probleme interne serioase. Eu cred că mareşalul în cazul unui astfel de război economic nu va îndrăzni să înceteze livrările de petrol, deoarece, în cazul acesta, repercursiunile asupra apărării militare a pământului românesc pe frontul de răsărit ar fi prea vădite. Tot aşa, nu cred că se va hotărâ să oprească complet plăţile pentru Wehrmachtul german, ci va admite ca acestea să fie efectuate cel puţin în volumul admis de el deja de pe acum (2/3 din cererile noastre)”.

La o concluzie asemănătoare cu cea a prof. Gheorghe Buzatu ajunsese, la 2 octombrie 1944, şi Biroul pentru informaţii strategice american, care conchidea: „Faptele dovedesc că relaţiile româno-germane au fost timp îndelungat foarte delicate, iar forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decât s-a presupus. Germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decât ca pe o ţară ocupată. Eu au acceptat o contribuţie economică mult mai mică din partea României decât aceea care ar fi putut fi obţinută dacă ţara ar fi fost încorporată în maşina de război nazistă. Elanul general al românilor – inclusiv al autorităţilor şi oamenilor de afaceri – pare să fi urmat politica de supunere cât mai redusă cu putinţă faţă de cercurile germane. Chair şi acei români care au colaborat în mod categoric cu germanii au dat mut mai puţin dect aveau. Rezultatul a fost clar că România a reuşit să reţină de la germani o parte considerabilă din cele două importante produse ale ţării – alimente şi petrol. Contrastul puternic dintre nivelul de viaţă din România şi Germania în ceea ce priveşte aceste două articole dă măsura eşecului Germaniei în a exploata pe deplin acest aliat. Chiar şi atunci când nevoia de aceste produse era mai mare, Gemania pare a se fi aflat într-o situaţie la fel de slabă faţă de România pentru a o forţa la livrarea acestor articole. De exemplu, chiar şi după întreruperea serioasă a producţiei de petrol din cauza bombardamentelor aliate, românii au continuat să reţină o parte substanţială din producţia rafinăriilor pentru folosul lor şi să menţină un consum intern de produse petroliere la un nivel ridicat”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*