„Voucherul” de carte… privată

Să ai într-o țară în care analfabetismul funcțional este „periclitat” doar de posibilitatea tot mai mare a analfabetismului clasic de a-și recupera poziția de ev mediu un proces în justiție vizând piața de carte reprezintă un paradox… Unul năucitor, privind statisticile celor trei decenii postdecembriste, în care numărul de cărți dintr-o bibliotecă personală nici nu mai este luat în calcul, pentru că nu  mai există această „fiță”, iar raportarea, la nivel de carte citită, se face deja ca număr al volumelor „răsfoite” de oamenii simpli, nu pe săptămână, nu într-o lună, nici măcar pe an, ci aproape într-o viață…

Și totuși, la acest moment, se duce o bătălie tăcută în Justiție pentru piața de carte (dar nu cea vândută, ci împrumutată), printr-un proces în care părți sunt mai multe edituri (deranjate, depășite, fomiste) și o platformă „corporatistă” ce și-a asumat rolul de bibliotecă publică. O entitate privată care împrumută gratuit cărți într-un cerc închis, al angajaților din multinaționale, singurul cost fiind acela al transportului către cititori, preț plătit, sub forma unui abonament, de către companii…

Aparent, un proces fără prea multe mize pentru o societate strivită de multe alte probleme… Doar că evoluția ar putea duce la o schimbare radicală pe piața cărții, la redefinirea unor noțiuni aparent impenetrabile…

Sigur, întrebarea este: de când a devenit cititul o preocupare atât de importantă încât să stârnească interesul unor instituții care, altminteri, nu ar fi ieșit din zona lor de confort? Pe de o parte bibliotecile publice, anchilozate în mentalități și organizări închistate, fidele marotei că lectorul de carte trebuie să meargă spre ele, inclusiv la propriu, nu să (a)ducă ele volumele în brațele cititorilor, iar pe de altă parte anumite edituri care au simțit că este rost de un profit.

Ideea unei biblioteci publice private, căci despre asta este vorba, a fost una de risc. De mecenat, chiar… Pentru că a achiziționa un fond de carte, a-l pune apoi la dispoziția unui segment de cititori, dar, mai ales, a asigura un serviciu de împrumut în care volumele sunt aduse direct pe birourile angajaților, cititori ce nu mai sunt interesați de biblioteca publică (de stat) clasică, pentru că nu mai au timp de pierdut „la sală”, iar serviciile de împrumut oferite de bibliotecile publice de stat lasă foarte mult de dorit, a reprezentat o investiție riscantă.

Inedita bibliotecă privată, public-corporatistă, a fost gândită ca un vehicul care să ducă volumele de pe piața cărții pe birourile angajaților din multinaționale. Iar în perioada ei de pionierat, nimeni nu a fost deranjat de această afacere. Mulți nu i-au dat nici o șansă pentru că, nu-i așa?, cine mai citea atâtea cărți încât să merite o investiție de acest fel în cultură…

Doar că datele afacerii (care, în esență, a plecat de la o constatare și o adaptare la nevoile cititorilor, aceea de a aduce titlurile la îndemâna lor) au deschis multe pofte… Cu 800 de companii „în sistem”, cu 74 000 de cititori și un volum de 95 000 de cărți care au stat la baza a aproape trei milioane de împrumuturi, ispita s-a dovedit suficient de mare… Pentru că toate aceste cifre, imense pentru piața de carte împrumutată din România, la care bibliotecile de stat pot doar să viseze, au fost „citite” ca date de profit, prin banii reprezentați de abonamentele achitate de companii pentru cărțile împrumutate de angajații lor.

O afacere care a ieșit din zona mecenatului prin sistemul de tarifare al transportului cărților. Un cost achitat nu de către cititori, ci de către companii, ca parte a facilităților acordate pentru fidelizarea angajaților. Or, ce poate fi mai simplu, nu?! Un „voucher” de carte al pieței private care a mișcat lucrurile într-o direcție în care, trei decenii, ministerul culturii, bibliotecile de stat și multe alte instituții nu au făcut-o nimic.

Așa că, de ce să nu profite acum și alții de această inițiativă de succes, nu?! Și nu este vorba de bibliotecile de stat, care ar avea un model pentru a-și revizui serviciile de împrumut carte pentru acasă, inspirându-se dintr-un succes „corporatist”,  ci de anumite edituri… De altfel, nu recunoașterea dreptului oricăror altor entități de a-și constitui propriile biblioteci publice, și a-și forma propria piață de carte împrumutată, se va urmări în procesul deschis în Justiție (pentru că asemenea inițiative nu pot fi puse în discuție), ci obținerea unui folos pe seama a ceea ce alții au construit deja.

Probabil se va urmări redefinirea noțiunea de bibliotecă publică, dar nu în sensul de carte oferită publicului de către orice entitate (de stat sau privată) într-un cadru organizat, ci de menținerea forțată a „dreptului” de a defini biblioteca publică strict ca fiind „o biblioteca de stat”. Așa se va putea contura serviciul de împrumut privat, dar ca idee de afacere într-un cadru controlat de stat.

Care este însă interesul editurilor intrate în acest război?… Simplu, banii! Tentația de a-și lua partea leului prin invocarea drepturilor de autor datorate autorilor. Doar că aici este o mare problemă. Cât este de legal să consideri că un serviciu de împrumut al cărților de către o entitate, care a cumpărat aceste volume, plătind practic prin prețul lor acele obligații pe care le au editurile ca parte a drepturilor de autor, ar trebui taxat/impozitat, nu ca serviciu de transport, ci la nivel de drepturi de autor datorate autorilor? Mai ales că s-ar deschide o discuție pe seama a ceea ce înseamnă drept de proprietate (practic, copyright-ul va fi pus pe cu totul alte principii), prin faptul că un cumpărător de carte va fi limitat, a priori, în dreptul lui de folosință, strict pentru folosul (intelectual) personal, neavând dreptul să o împrumute contra unei sume de bani.

În plus, dacă se va ajunge la soluționarea conflictului din Justiție prin redefinirea noțiunii de bibliotecă publică (dar nu în sensul strict de instituție servind interesul public al cetățeanului, ci sub forma unei entități de stat), atunci se va fi redefini și cea de bibliotecă privată, ca fiind acea instituție care trebuie să plătească pentru „mecenatul” de a asigura un serviciu de cultură la dispoziția maselor. Practic, și cartea în sine va fi redefinită, nu prin rostul ei cultural, ci strict ca o marfă…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*