„Chipul” nostru prin zidul altora…

Măcar de a fi fost vorba de „chipul” nostru în Istorie, fie el și plămădit din resturi de mortar prin mărturiile zidite alte altora… Dar nu… Este vorba, pur și simplu, de o bucată de beton ce nu ne aparține dar pe care, demagogic, demonstrativ, din lipsă de idei sau pentru că, poate, mai ies ceva „arginți” la achiziție și transport, o plantăm în „contemporaneitatea” noastră tot mai neistorică… Căci, toți cei ce au făcut Istoria, aia „contemporană” cu aceea din care ne luăm noi acum porția de zid (!) au rămas acolo, cuprinși în jertfa faptelor ori în tăcerea anonimatului de a nu mai fi putut înțelege lumea „de după”, de a nu se mai fi regăsit și încadrat între „normele” ei…

Avem atâtea ziduri care stau să cadă… Unele s-au și năruit… Și pe care doar timpul le mai antamează ca frânturi de „suveniruri”, dar nu al unor fapte istorice, al unor clipe astrale, ci pentru a le devora… Căci mai bine să le macine vremea decât să le vedem dezintegrate de vremurile de azi, ale nepăsării, ale abandonului, ale dezinteresului… Ale lipsei de repere când identitățile sunt (încă) lângă noi, dar noi le căutăm, le acceptăm, le licităm chiar, pe ale altora…

De ce să aduci o bucată din Zidul Berlinului la București?… Dar, mai ales, de ce să o expui în curtea Academiei Române?… De ce să mai pui o ruină, ba încă a altora!, în sufletul oricum descărnat de simboluri al Bucureștiului?…

Sigur, dacă tot au cumpărat „relicva”, puteau măcar să ducă într-un parc… Să-i facă un piedestal și să o lase acolo, ca manifest al revoluției străzii… Dar de ce să vii cu ea la Academia Română?!… Doar pentru a completa „narațiunea” unor sofiști care încurcă planurile de raportare?!…

Casa lui Marin Preda se desprinde, bucată cu bucată, de aparținerea pământului pe care simte că nu o mai merita a onora în fața desconsiderării propriilor citadini… Bârnele casei lui Brâncuși se desprind și ele din povestea pe care au scris-o, murind încă o dată, nu cu pădurea din care au venit, rasă la rându-i de ani buni, ci dimpreună cu mesajul maestrului… Nu am privit nici pietrele în tăcerea lor, nici lemnele în vibrațiile lor astrale, de legături între noi și cer, nici Păsările ce de mult nu își mai iau zborul… „Moara lui Assan” se prăbușește… Își trăiește ultimele clipe ca bucăți de „relicve” ce ar mai putea fi salvate prin muzee, măcar așa să-i supraviețuiască sufletul… „Zidurile” noastre risipite, alungate, de pe lângă cetățile dacice ajung în curțile unor localnici… Dar noi nu pe acelea le salvăm… Noi aducem în casa propriilor noastre vestigii o bucată mâzgălită din dovedirile și izbucnirile astrale ale altora…

Și poate că „narațiunea” din jurul unei bucăți de zid berlinez s-ar fi dovedit o poveste frumoasă și în preajma Academiei Române… Dacă locul ar fi fost suficient de consemnat prin vestigiile a ceea ce se desprinde din istoria noastră, a ceea ce se risipește, se disipă în pământul nepăsării…

Consemnăm dară cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului… Dar ce facem cu toate cele trei decenii de la, nu căderea, ci înălțarea libertății noastre?… Flăcările Eroilor noștri se sting pentru că nu am plătit gazul… Troițele sunt furate sau se descompun din nepăsare… Or, nu ar trebui ca înainte de toate, nu să le aducem în curtea Academiei Române, căci nu merită încă o asemenea onoare, ci să ducem Academia să vadă cum „narațiunea” lui 1989, „al nostru”, se prăbușește sub povara imposturii, nepăsării, desconsiderării?!…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*