Despre Arsenie Boca s-a scris mult în ultimii 15 ani. Fațetele biografiei sale sub semnul miraculosului au fost dezbătute exhaustiv în cărți elogioase, critice sau pur și simplu panegirice. Sfântul Ardealului a trecut de furcile caudine ale celor mai importante etape de pe drumul canonizării, dosarul fiind înaintat Sfântului Sinod, cu propunerea proclamării ca sfânt. Arsenie Boca este deja considerat sfânt popular, iar mulțimile venite la mormântul lui de la Mănăstirea Prislop sunt un semn clar al însușirii de către popor a numelui de Sfântul Ardealului.
În anul Centenarului a apărut o biografie interesantă a lui Arsenie Boca, între științific și literar, scrisă cu o ușoară disimulare între subiectiv și obiectiv de către Tatiana Niculescu – „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca” (Editura Humanitas). Încă din argumentul cărții, autoarea ne atrage atenția că această biografie e scrisă pe baza rapoartelor securității de la CNSAS și pe mărturii scrise sau orale despre Arsenie Boca. Din păcate, autoarea nu posedă suficient tehnica istoriografică a omului de știință, iar formația literară, de scriitoare de romane și ficțiuni, își pune amprenta dramatic pe această biografie. Lipsa instrumentului istoriografic critic față de izvoare transformă biografia lui Arsenie Boca, mai mult într-o ficțiune literară, decât într-un studiu istoric obiectiv. Tatiana Niculescu nu reușește să citească cu acribie documentul transmis de izvoare, de cele mai multe ori se lasă dusă de valul informației perfide, transmis de ofițerii de securitate (ori siguranței, de la care s-a preluat în 1945/47 dosarul) posterității. Autoarea nu reușește să-și impună ochiul critic față de documentul provenit din arhivele CNSAS. Se știe că Securitatea comunistă a lăsat intenționat și interesat propria interpretare asupra istoriei în cheia viziunii marxiste asupra trecutului nostru, pentru ca cercetători ulteriori, cum este Tatiana Niculescu să cadă ușor în capcana unei recuperării defectuoase și subiective asupra subiectului cercetat.
Tatiana Niculescu neavând formația de istoric a căzut în această capcană recurentă a scrierii istoriei, conform preceptelor și intereselor securității. Istoria noastră nu poate fi scrisă a priori de ofițerii de securitate. Acest lucru se pare că nu a înțeles autoarea. Sigur biografia este fascinantă și autoarea reușește să ofere pagini frumoase, ba chiar romantice, asupra personalității complexe și destul de controversată din epocă a lui Arsenie Boca. Autoarea surprinde descriptiv copilăria lui Zian, născut la Vața de sus, în 1912. Tatăl era un meșteșugar care a trăit și muncit mulți ani în America, ca mulți ardeleni, să-și facă bani de atelier în țară. Numele lui Zian Vălean este o combinație lingvistică provenită de la legendele haiducului Jianu sau de la sărbătoarea Sânzienelor. Viitorul Arsenie Boca trece prin trauma divorțului părinților săi, mama căutându-și dragostea în brațele altui bărbat, iar tatăl sever îl ia cu el la Brad unde Zian urmează și liceul. Crescut de un tată prea sever, Zian se cufundă în lectură și religie. Îi moare tata, iar el este crescut apoi de unchi.
Tatiana Niculescu ne propune o viață a lui Arsenie Boca sub semnul antropozofiei și teosofiei. Îl încadrează în curentul teozofiei al epocii care l-a influențat și pe Mircea Eliade. Deci apropierea lui Arsenie Boca de Biserică și Hristos s-a făcut nu prin credința ortodoxă care frământa generația sa, ci datorită curentelor unui ocultist austriac sau filosofiei indiene? Ciudata interpretară a Tatiana Niculescu nu știu dacă este intenționată, demitizantă, sau pur și simplu autoarea nu are noțiunile elementare ale unui homo religiosus. Pentru cei care nu cred, credința e o necunoscută, ceva de neînțeles. De aceea e mai interesant și de înțeles pentru autoare (nu știu dacă este creștină) să pună formarea tânărului călugăr, nu pe lectura Bibliei, tradiția ortodoxă și Sfinții Părinți, ci pe seama teosofiei și ocultismului epocii unor Fakir Kanișca, dr. King, Jules Payot, Houdini sau Rudolf Steiner. Călugărul Arsenie Boca este descris facil ca un personaj între cataleptic și fachir popular, preocupat de lecturi orientale. Pare un guru yoga? Parcă e un personaj de new-age, total paralel cu realitatea biografică? Prin scrierea acestei biografii disimulate, Tatiana Niculescu nu reușește să convingă cititorul că, poate, chiar cunoaște cu adevărat ceea ce înseamnă ortodoxia, viața monahală sau scrierile Sfinților Părinți. De aceea biografia lui Arsenie Boca, deși cu câteva pagini descriptive fermecătoare, nu reușește să convingă cititorul că se află în fața unei interpretări cât mai aproape de real a Sfântului Ardealului. Pe de altă parte, documentul preluat din arhiva securității o influențează pe autoare, aceasta luând fără o interpretare critică calomniile securității comuniste, care încuraja ateismul, asupra unor oameni ai bisericii. Mitropolitul Nicolae Bălan este propus cititorului doar ca homosexual și zoofil?
Autoarea credibilizează personal documentul securității, care nu crede că a intervenit în textul fostului ofițer de siguranță. Fenomenele religioase de la Sâmbăta de sus și Prislop din anii 40-50 sunt interpretate de autoare doar în cheie marxistă, ca o încercare de atragere a credincioșilor în pelerinaje aducătoare de venituri bisericii, o concurență la celelalte epifanii ale bisericii greco-catolice. Șopârlițele istoriografice demitizante față de BOR par introduse cu rea intenție. Pentru autoare, renașterea isihasmului Rugului Aprins și spiritului brâncovenismului în Ardeal nu are nicio relevanță ontologică sau euharistică. Arsenie Boca e prezentat ca un star de cinema, ca un artist dintr-o ecuație de marketing, pentru atragerea de către biserică a credincioșilor și umplerea visteriei bisericii. Autoarea pare că nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă fenomenul creștin-ortodox în România. Paradoxal, ostracizarea lui Arsenie Boca de către BOR și ierarhi este scrisă cu mai multă credibilitate, poate și pentru că astfel se poate critica la liber, conform politicii corecte, complicitățile bisericii cu regimul comunist. Alungat de la Prislop, Arsenie Boca, care trecuse prin închisori și munca silnică la Canal, trăiește ca un civil împreună cu Julia Constantinescu în același apartament. Sfântul este perceput ca un dandy ce trăia un fel de viață de familie, cu fosta maică Zamfira. Relația de tip maestru și ucenic cu fosta studentă la Teologie ce a dorit să se sinucidă din iubire e analizată de Tatiana Niculescu, tot prin prisma rapoartelor securității care monitorizau ceas de ceas obiectivul „Bratu”. Nici aici spiritul critic nu intervine, rapoartele securității sunt preluate ad litteram de altfel. Se refuză interpretarea în contextul epocii a acestei relații charismaice. Din pagini reiese și o anumită apetență spre colaborare cu agenți securității a lui Arsenie Boca, dar mai ales a Maicii Zamfira, în realitate aceștia jucau rolul „șoarecelui și pisica”, ca mulți de altfel din epocă. Erau victimele unui sistem opresiv crud, iar tehnicile de supraviețuire complicate. Erau înțelegeri tacite între cei doi pentru a duce organele de urmărire pe piste false. Autoarea nu pare să aibă empatie sau înelgere față de această tehnică de supraviețuire a multor români care au trecut prin torturile și pușcăriile comuniste sau prin Experimentul Pitești. Evident că Arsenie Boca nu a semnat niciun angajament cu Securitatea comunistă. Este de apreciat interpretarea de critic de artă a picturilor de la biserica din comuna Drăgănescu. Aici are dreptate când abordează pictura lui Arsenie Boca ca una vizionară și general teosofică.
Singur și urmărit permanent, Arsenie Boca în ultimii ani din viață, pare să nu mai aibă încredere în oameni. Informatorii securității care mișunau în jurul lui l-au scârbit și i-au impus o „fugă de lume”. S-a retras într-o recluziune interioară la Sinaia, unde încă mai primea oameni veniți să-i vindece sau pentru un sfat. El nu s-a considerat un făcător de minuni, ci mai degrabă „ei mă consideră un făcător de minuni”, pe principiul hristic: Credința ta te-a mântuit. Moare înconjurat de călugărițe care-l turnau la securitate, iar preotul din Sinaia care-l spovedea era informator al temutei organizații de control comuniste. Prietenii îl îngroapă la Pislop. Trupul îi este dus cu o Dacia break. E înmormântat înainte de Revoluție. Abia în 1998, pe vremea CDR, foarte târziu deci, BOR anulează sancțiunea din 1959 prin care nu avea voie să fie preot sau călugăr. Reabilitarea postumă duce la renașterea fenomenului Prislop. Arsenie Boca în timpul deschiderii ceaușiste l-a rugat pe patriarhul Iustinian Marina să revină la mănăstire și nu i s-a dat voie. Asta nu a împiedicat ierarhia BOR după 2000 să încurajeze fenomenul pelerinajului de masă de la mormântul din cimitirul mănăstirii Prislop, care a scos orașul Hațeg și Hunedoara de la falimentul post-decembrist. Oarecum viața lui Arsenie Boca se aseamănă cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur. Ostracizat de imperiul răului și biserică pe timpul vieții, trecut în rândul sfinților de ierarhie după moarte. Deși nu convinge plenar, interpretarea vieții lui Arsenie Boca scrisă de Tatiana Niculescu completează totuși o interceptare inedită a hagiografiei Sfântului Ardeaului. Poate ar trebui autoarea, la următoarea biografie scrisă, să mai treacă pe la „Atelierul istoriei” a lui Francois Furet.
Lasă un răspuns