Când este vorba de ei, se mândresc că au un Destin… Și doar noi le stăm în cale să-l împlinească!… Noi, dimpreună cu fruntariile și monumentele noastre, cu Istoria, Trecutul și Eroii noștri… Cu toate acele borne în timp pe care nu le pot acoperi sub fumul focurilor de veche „secuiască”, ălea din paiele revizionismului și ale iredentismului. În schimb, când este vorba de noi și frații noștri, ne aruncă în zeflemea posibilitatea de a avea, eventual!, „o soartă comună”… Că doar atât merităm… O soartă… Ei cu măreția, noi cu firimiturile, nu de împlinire, căci măreția consemnării națiunii dolodoațe este a acelora care veghează, a celor curajoși, nu a celor tăcuți, ce stau mereu cu fruntea plecată.
Noi am merita, așadar, cel mult niște resturi din care să ne fie încropită, de alții, o soartă. Fie și una comună cu frații noștri din Moldova, dar în limitele pe care să le stabilească alții. Inclusiv ei. Pentru că, nu numai că noi le stăm, încă, în cale, dar, mai nou, lui Kelemen Hunor i s-a pus pata și pe frații noștri din Moldova… Căci pentru acest „capo di tutti capi” al iredentismului, podurile noastre de flori sunt garduri cu ghimpi ce îi strică lui „destinul”… Și are tupeul, nu de a ne sugera, ci de a trasa ce soartă merităm, prin îngăduința pe care trebuie să o acceptăm, să o cerșim chiar, de la cei „mari”.
Și este o schimbare radicală a viziunii lui Kelemen Hunor. Nu prin faptul că visează un destin pentru ceata iepelor de pustă și „sorți” (de neizbândă) pentru noi, ci pentru că vine și spune apăsat NU unirii noastre cu Moldova. Și poate nu l-am băga în seamă, dar spune toate acestea din postura de candidat la Președinția României (!), fiind clar (provocator de evident, chiar) că, prin prezența lui în această cursă, a vizat tocmai punerea unei presiuni pe rostul (ne)vorbelor sale. În fapt, transmițând un mesaj pe care nu putem să ne facem că nu-l înțelegem. Unul care poate fi, deopotrivă, și trimis de către stăpânii lui de la Budapesta și Moscova, dar și impus ca subiect „intern”, pe o temă esențială, pe care, dacă tot nu au abordat-o ceilalți candidați, greu să le spui „candidați români”, a aruncat-o el „în dezbatere”: Unirea. Dar nu ca o temă-nadă pentru confruntările electorale inexistente, ci sub forma unei pagini „externe” cu stropii de cerneală de prin alte „cancelarii” deja uscați. Un subiect pe care alții ni-l pun între repere deja decise… Translatarea Unirii de la momentul astral al reîntregirii destinului nostru la soarta a ceea ce vor alții să ne impună.
Până acum, maghiarimea politică se afișa a fi de acord cu Unirea noastră cu Moldova, ba, chiar ne sugera să facem acest pas, dar numai în schimbul trasării conturului ținutului secuiesc sub forma fantasmagorică pe care o vor ei. Astăzi însă, schimbarea de „optică” este radicală. Nu mai văd Unirea noastră nici măcar în termenii unei eventuale cedări din partea noastră pentru a le obține bunăvoința și acordul (!), nu o mai văd deloc. Dimpotrivă, din postura unui portavoce „de externe” a marilor puteri, Kelemen Hunor pune pe tapet deranjul pe care l-am face prin continuarea vehiculării unirii noastre ca destin. Chiar în termeni catastrofali, ca o răscolire a securității întregii Europe! Și ne avertizează că, pentru a nu supăra Rusia, ar trebui să acceptăm „soarta comună cu Moldova”, ventual după ce „discutăm” și cu „partenerii europeni”. Astfel, gloaba din iută de pustă ne târăște de-a dreptul sub jugul robirii la două porți. Mersul la cea europeană pentru a informa despre cum ne vrem noi o soartă (o simplă soartă, desigur), una decisă de cealaltă „poartă”. Ne transformă Unirea într-un soi de glonț care, nu ar trece „razant” pe la ceafa Europei, ci ar aprinde direct un butoi de pulbere. Și nu se ferește să împingă analogia mai departe, chiar acolo în preajma adevăratelor butoaie cu pulbere din Balcani, apăsând pedala (imposturii sau a curieratului de la Răsărit?!) cum că am stârni Rusia dacă am continua cu vehicularea ideii de destin dimpreună cu frații noștri…
Și poate că mai cutremurătoare decât vorbele cu multe puncte de amenințare ale lui Kelemen Hunor sunt doar nepăsările celorlalți candidați… Și a partidelor care îi sprijină… Vorba aceea, măcar liberalii să fi ripostat! Pentru că nu vin niște mârțoage să se așeze pe post de armăsari de car funerar al destinului nostru.
Sau poate că, de fapt, nici ei nu trebuie să reacționeze?… Și înțelegem de ce au scos din organigrama pentru viitorul guvern ministerul pentru românii de afară, inclusiv din Moldova, de ce nu au venit cu un minister al reîntregirii pe care îl așteptam de la ei… Și poate chiar felul în care premierul desemnat privește în altă parte în timp ce Kelemn Hunor ne trasează soarta poate fi un semn al refacerii unei guvernări, fie și prin eșaloanele doi și cele din agenții, cum am mai avut parte, nu?!
Mesajul maghiarimii, noua ei „abordare”, nu se va limita nicidecum doar la vorbele leprei politice de pustă. Nu se va încheia cu acest „fără Unire”… Va urma, după „deciderea” soartei noastre comune cu frații noștri în Europa (dar nu ca frați!) și punerea pe tapet a aducerii în UE a neamurilor lor de secui, să se facă de un ținut panpartium! Fitile pe care maghiarii și ungurii le așează în toate colțurile Europei după cum ne-au plantat nouă toate acele semințe otrăvite ce trei decenii mai târziu ne-au adus în situația de privi, de a lua pur și simplu act, de felul în care minoritarii decid transformarea unui Destin de Țară în spărturi de soartă…
Lasă un răspuns