Deculturalizarea prin… (anti)cultură

Națiunea Română stă pe piloni tot mai fragili… Pe fundațiile măcinate de acțiunile tot mai obraznice ale trădătorilor, cozilor lor de topor și ale veneticilor infiltrați pe locurile din care ar fi trebuit să străjuiască patrioții, adevărații noștri Mari Români… Iar fundațiile ne sunt tot mai erodate…

Cultura ar fi putut fi un bastion în fața acestor atacuri. Ar fi putut fi transformată dintr-un pilon de reazem al conștiinței naționale, de luptă împotriva antiromânescului prin acte de cultură, într-o baricadă. Dar am lăsat-o de izbeliște, iar astăzi vedem urmările a 30 de ani de valuri ce au tot măcinat-o, nemaiavând nimic din sacralitatea pe care i-o dădeam la momentul dezrobirii, desprinderii de cenușiu, al eliberării prin expresivitatea scrierilor și a lucrărilor artistice. Nu mai există manuscrise de revoltă, fie și ca semnale  din alte vremuri despre nevăzutele nicicând tomuri olografice ținute la sertar în destinul lașității cenușii, nu mai avem nici măcar schițe și crâmpeie de indignare, nici rictusuri ironic meșterite, așezate, dacă nu în romane sociale, măcar în butade de reviste, de „scenarii” de teatru ori ca replici de colț de foaier.

Cultura națională românească nu mai are loc nicăieri. Chiar dacă există un soi de frământare artistică și scriitoricească, ea nu este o cultură filon, reper pentru trecerea prin vremuri, nu este o coloană vertebrală de sprijin a Națiunii, nici măcar un rest de os al strămoșilor indignați, fragment de istorie sărit cumva dintr-o mare și neputincioasă, pentru noi ca destin următor, revoltă cu gust de sepia.

Cultura astăzi înseamnă o deculturalizare masivă. Pe două paliere principale… Prin îndepărtarea reperelor, desființarea, demontarea, sfărâmarea și aruncarea resturilor, cât mai pisate, în colțuri de istorie, colțuri ce ne vor deveni unghere ale mărturiilor unui neam, a unei țări, a unei existente, și inserarea culturii altora. Avem o extirpare a românismului ca formă de manifestare, artistică, scriitoricească, a reperelor prin pelicule de celuloid, prin instalații digitalizate sau instantaneele vii, fie și de o clipă, ale memoriei scenei teatrului. Și avem o „multiculturalizare” printr-o insinuare artificială pentru a desprinde și a înlocui și ultimele repere ale rezistenței românești. Sigur, nu ar fi nimic dramatic să consemnăm atâta varietate de „cultură”. Doar că ea nu este doar o expresie a formelor, ci inclusiv ca filoane ce aparțin altor seminții.

Scriitura românească este ținută în sertare. Nu există, nu se vrea un sprijin real pentru promovarea autorilor români. Nu sunt bani de la Cultură pentru așa ceva. Dar se pompează masiv în acele edituri, în acele proiecte care ne deservesc pe noi, ca perenitate a reperelor, insinuând alte „efigii”.

Cultura românească înseamnă acum o desființare ghidată în care „tot ce este românesc” nu va fi pierit, nu de îndată, dar va fi fost izolat și ascuns privirii următoarelor generații ca într-un soi de enclavă. Sunt ziduri ce ne vor separa conștiința națională… O sfărâmare în două a nepieritorului de altădată reper românesc… Națiunea de ieri și nația de astăzi și mâine. Cea de mâine ce va fi la rându-i răzuită pas cu pas, sub semnul reproșului expirări trecutului nostru, și al mărturiilor prin timp.

Se va mai consuma doar ce ni se va permite, iar actele rebele ale reacționarilor din cultură, vor fi stinse sub vărsarea de foc a unei Păsări Phőenix, ce, firește, nu va renaște, căci nu va avea din ce. Cenușa culturii noastre de altădată va exista. Din plin. Dar nimeni nu va mai îndrăzni să-i scuture aripile carbonizate de nepăsarea atâtor rânduri de generații postdecembriste.

Deculturalizarea autohtonului vine prin nefinanțare. Multiculturalizarea” vine prin invazia de programe, pe care românii le vor consuma tot mai asiduu, pentru că tinerele generații vor trebui să-și stingă setea de cultură, fie și cu acele „repere”…

Cultura românească autohtonă este expatriată, gonită peste mări și țări. Lucrările lui Brâncuși nu se văd în orașele României. Ele sunt plimbate, de la Cumințenia Pământului la Păsări, pe oriunde altundeva pe acest pământ, dar nu prin fața românilor, nu care cumva să le scapete dorința și voința de a reimpune măcar veșnicia artistică. Pe scenele festivalurilor de muzică clasică se cântă tot mai puțin din lucrările românilor. Iar când se întâmplă asta nu sunt expresiile unor colțuri de filarmonici românești, ci expozeuri sonore venite de sub baghetele unor dirijori străini.

În schimb, tot ceea ce este străin filonului nostru începe a domina… Zilele filmului maghiar și-a plimbat proiecțiile prin nu mai puțin de 15 orașe. Acum din Transilvania. Dar mâine, când consumatorii vor fi fost văduviți de nepieritorul românesc de altădată, va deveni un trend național. În cetatea veșniciei noastre, Muzeul Țăranului Român, românescul nu mai este nici măcar oaspete. Locul țăranului român, a expozițiilor în onoarea trudei și a suferințelor lui, a ceea ce a reprezentat el ca perenitate atât de frumos și mișcător ca sensibilitate mistică, precum ia și simbolurile ei ancestrale, a fost luat de culturi palestiniene ori de expoziții devenite aproape permanente ale suferințelor evreimii (care, chiar și fără un muzeu oficial al holocaustului impus în incinta Muzeului Țăranului Român, și-a găsit loc de expunere). La Arcul de Triumf, sanctuar-mausoleu ce nu ar trebui deschis decât de câteva ori într-o trecere de generație, precum se deschid, irump, momentele astrale, glorioase, cărora a fost închinat, s-a permanentizat un alt expozeu, al altor „pelerini” străini de osatura neamului românesc. Ridicolul, bătaia de joc, umilința prin lucrări mizerabile, modernist denumite instalații artistice, de fapt butaforie a dezmățului prin ridicol, au fost „înșurubate”, nu alăturate, nu expuse, ci impuse, peste mărturiile generațiilor trecute despre Eroii Neamului Românesc.

Rezistența noastră prin cultură a devenit o cedare în deculturalizare. Și nu este o „multiculturalitate” doar ca expresii artistice, novatoare prin kitschuri ce ridică banalul la rang de formă artistică, nici ca seminții reprezentate, ci și ca prezențe a nondiscriminărilor de toate felurile și „formele”.

Cultura noastră moare… Cultura altora înflorește pe locurile, peste fundațiile noastre, inclusiv prin exprimarea fără frâu a unor bizoni de cultură așezați, transgenați (!), prin porcării numite forme novatoare de artă…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*