Omul sfințește locul

Receptată  din mai multe perspective (istorică, sociologică, administrativă, culturală, toponimică, folcloric-tradițională), CARTEA CIUREI, ultima „ispravă” a scriitorului Aurel Brumă,  oferă cititorilor o surpriză, provocând uimire acestora, prin ineditul conținutului. Liricul din ,,Cartea Noimelor”,  reflexivul din „Arca de lut”, lucidul din „Azilanta”, ironicul, sarcasticul, irezistibilul malițios din ,,Inima de rezervă”, iubitorul de glie și de oameni din aceste creații (și altele) ne-a surprins  prin cartea amintită, o carte despre sat (cuvânt provenit din „fsat”, tradus de C. Noica prin „locaș, sanctuar, vatră”). Acest din urmă sens este cel mai apropiat celui din carte, căci vatra strămoșească a fost un „axis mundi” pentru românii care și-au iubit țara fără declarații patetice, sforăitoare, ci simplu, prin fapte.

În cuvântul „sat” s-a scris „o istorie a limbii noastre, a pădurii, a păstorilor, călători cu turmele, ca navigatorii de odinioară; este scrisă o istorie a stărilor și a așezărilor  sufletești” (C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească). Este satul care a păstrat, așa cum a fost și cât a fost, o civilizație rurală, regăsită  în fântâni, case, biserici, mănăstiri, troițe, unelte, obiecte, tradiții. Este satul pe care Blaga, mărturisind: „eu cred că veșnicia s-a născut la sat”, l-ar fi vrut neschimbat, chiar și atunci când a văzut că ,,toate-s altfel, omul, satul/ neschimbat e numai satul/ după-atâți Prieri și Toamne/ Neschimbat ca tine, Doamne”/. Dar satul s-a înscris în vremelnicia totului, peste acesta trecând alți prieri și alte toamne, ieșind de pe scena existenței lui trecute, așa cum au ieșit, din actuala istorie, toate împlinirile ce-au ținut de zvâcnirile creatoare, de spontaneitatea cugetului și a faptei. Odată cu transformarea acestor  spații istorice și geografice, s-au schimbat și locuitorii, oameni care, situându-se în timpul ce le-a fost dat, au căutat să-și înțeleagă rostul și să-și determine  locul în istoria trăită, întrebându-se mereu cum ar putea măsura timpul. Și l-au măsurat (așa cum ar fi vrut și filozoful amintit), calendaristic, prin zile și nopți, prin fapte, prin așteptări  și, mai ales, prin acumulări de vise. Locuitorii comunei Ciurea și ai satelor apartenente devin în cartea domnului Brumă personaje, care amintesc de humuleștenii lui Creangă sau de locuitorii de sub brad („făpturile de mirare”) ai lui Sadoveanu. Mă refer, în primul rând, la țărani, în accepțiunea cea mai simplă și mai nobilă a cuvântului, la țăranii care au muncit și muncesc ogorul  pe care îl prețuiesc, lucrând și în grădinile părăsite de cei plecați la muncă în străinătate, căci le-a fost milă de pământul acoperit de buruieni și de scaieți. Când unui asemenea țăran (Mihai Rotaru) scriitorul, devenit „reporter” îi spune „nu poți fi slobod de muncă”, acesta  sesizează, surprinzător, că  slobozenia este libertate, dar că aceasta presupune, ca în fiecare sat să existe poliție, învățătură și preot, adică ordine, înțelepciune și valori morale.

La constatarea „în jur, neiubirea de pământ îi alungă pe tineri din sat”, țăranul  îi răspunde cu nostalgie, dar cu o credință nestrămutată, că îi place să vadă cum totul în jur înflorește, înțelegând că neiubirea nu este ură, ci  indiferență (e uimitor câtă valoare sugestivă pot avea antonimele formate cu „ne”: neiubire,neprieten,neadormire, nefaptă), adică lipsa oricărui  sentiment. Autorul se referă, apoi, la meșteșugarii din lumea satelor, la cei care au moștenit de la bunici și părinți o meserie, pe care o consideră de neînlocuit. Se simte  interesul  orășeanului-scriitor pentru oamenii simpli, pe care-i abordează într-o manieră originală, căci rareori  Aurel Brumă pune întrebări. De fapt, acesta concepe  enunțuri referențiale, provocând confesiunea interlocutorului, nu lipsită de orgoliul celui ce se știe stăpân pe meșteșugul lui. Când unui lemnar (dogar, butnar, rotar) îi spune: „Dogarul nu este fieștecine. E vraci, doftor, care știe scoate din moarte lemnul retezat al pădurii și îi dă o nouă identitate, o nouă șansă de a nu putrezi netrebnic”,  acesta nu rămâne mirat de exprimarea atât de subtil-metaforică și, fără să-și dea seama de mândria care răzbate din cuvintele sale, vorbește despre felul lemnului care are tainele lui: cel alb sau maro la carne (miez) e bun pentru butoiul ce păstrează vinul alb sau roșu; cel de dud  păstrează țuica galbenă. Lemnul trebuie lucrat cu liniște și cu răbdare, pentru că nici cea mai mică greșeală nu poate fi reparată. Și te surprinde dogarul acesta (Nicu Andrei), când afirmă că dogăria nu-i doar un meșteșug: „mai e  și ceva fizică, geometrie spațială, ceva biologie”(!).

Figură originală este și fierarul (Jean Amariței), care mărturisește că a moștenit meseria  de la tatăl său care l-a învățat să lucreze cu două ciocane mari, lovind nicovala într-un anumit ritm, mânuindu-le în așa fel,încât fierul bun de prelucrat să cânte cu anumite sonuri, detectabile numai de cunoscătorii meșteșugului. Încercând să afle și altceva despre ce i s-a părut important în meseria aceasta, scriitorul, căci niciun moment Aurel Brumă nu-și trădează  talentul de scriitor, pomenește că în viață „contează și verdele, contează câmpia, contează cum duce femeia găleata pe deal, toate contează”, dar fierarul completează că pentru el contează calitatea materialului, adică a fierului  pe care îl prelucrează. Ca și lemnarul consătean, spune cu mândrie că temperatura arderii fierului o are în ochi, fiindcă „ochiul meu e termometrul”. E convins că fierăria nu va muri, ci doar se „va subția”.

Se conturează în  paginile acestei cărți și un personaj colectiv, în sensul că locuitorii și-au dat mâna pentru realizarea unor dorințe colective, dictate de necesități. O calitate rară a oamenilor acestor locuri este conștiința valorii proprii, fără să se laude inutil și excesiv, dar și fără să-și minimalizeze meritele. Au făcut pentru satele lor ce-au putut și cum au putut, dorind o schimbare (în bine!) a acestora. Munca împreună, fără ifose, fără acel supărător (prin insistență) „eu”, care a devenit ,,noi”, a dus vizibil la modernizarea acestor localități și este meritul scriitorului A. Brumă de a fi scos în evidență, cu dreaptă măsură, eforturile colective. Nu mă gândesc la autoritățile cu drept decizional, care le-au fost alături, ci la ei, locuitorii de baștină sau la cei ,,adoptați” de colectivitățile sătești existente și chiar la navetiști, căci împreună au sfințit locurile. Mărefer, de pildă, la oamenii care, la inițiativa unui cadru medical supărat de frecventele observații primite de la organele de control, au construit un dispensar, prin forțe proprii, pe un teren dat de primărie.

Toată munca, de la proiect  la finisaje, a fost făcută gratis de locuitori, în timpul liber, adică după ce oamenii se întorceau de la serviciul lor. I-a ajutat și preotul, care le-a dat mai mulți metri cubi de balast și perdele; femeia de  serviciu de la primărie a vândut bujori, plantați de primar (!) în curtea primăriei,  și cu banii obținuți au cumpărat covoare; gospodinele au făcut, cu rândul,  mâncare pentru cei șase zidari din sat care au lucrat până târziu și pentru sobarii care au zidit sobele din teracotă, aceasta fiind  făcută de un  consătean; asistenta medicală de la care a pornit proiectul (acum octogenară, Aneta Atudosei) și  soacra sa au văruit și au tras brâiele clădirii, când a fost gata. Ce-a fost mai greu s-a făcut. Celelalte au venit de la sine, mai ales că au primit un mic ajutor de la Spitalul Socola și de la Policlinica Sf. Spiridon din Iași. Inaugurarea a fost o sărbătoare, cu atât mai mult cu cât au pus toți umărul. Acum lucrurile s-au schimbat: nu mai este doar un medic pentru cele șapte sate, după 1980, venind mulți medici, schimbându-se și condițiile de muncă. Un doctor intervievat a declarat: „Acum e boierie! Atunci frământam noroaiele, rupeam troienele, mergeam foarte mult pe jos”. Efortul tuturor, de-atunci și de azi, merită lăudat cum se cuvine.  Aș aminti și munca efervescentă, colectivă, a oamenilor implicați în asistența socială. Informându-se cu o evidentă curiozitate cu privire la acest aspect, scriitorul-reporter a aflat despre Compartimentul de asistență socială al Primăriei Ciurea care are în observație180 de familii vulnerabile, cu bătrâni și copii, interes și grijă deosebită trezind copiii. Un colectiv de oameni inimoși, cu un sentiment al responsabilității și al datoriei care le face cinste, alcătuit din asistenți sociali, educatori specializați, îngrijitori, au înființat, cu sprijin adecvat, trei centre de zi: în Lunca Cetățuii, Centrul de zi „Sf. Nicolae”, în Dumbrava, Centrul de zi „Dumbrava minunată”, în Piciorul Lupului, centrul de zi ,,Scufița roșie”, dar și un program „AfterScool”, în Ciurea și o creșă ,,Sf. Maria”, pentru 50 de copii. Un fragment publicat în ,,Jurnalul de bord” al școlii de tip „after” pune în lumină devotamentul acestor oameni cu suflet mare: „A  fost un drum lung și o muncă sisifică, pentru a nărui zidul gros de apărare pe care micuții și l–au ridicat în jur, pentru a se izola de nedreptăți, de suferință, de dor, de lipsa de afecțiune,pentru a le arăta calea copilăriei fericite(…) le-am arătat lumea miracolului și a magiei, în care lucrurile mici și bucuriile mărunte nu încetează să-i uluiască”.

Și cum aș putea să trec peste entuziasmul și respectul lui Aurel Brumă față de cadrele didactice din comună, oameni care au slujit școala și care au schimbat o anumită mentalitate exprimată cu un soi de indiferență prin sintagma „învățător sau profesor de țară”. Învățători și profesori s-au lăsat antrenați, cu orgoliu pozitiv justificat, în tot felul de acțiuni, de proiecte care vizau îmbunătățirea performanțelor proprii, acestea determinând și performanțele școlarilor și ale elevilor.  Mulți profesori și-au dat gradele didactice (inclusiv gradul I), dovedind calitatea pregătirii lor profesionale, alții  au susținut doctorate (ca Nicoleta-Cristina Scarlat). La rândul lor, elevii s-au bucurat de o bună pregătire, care le-a permis participarea la diferite concursuri școlare, la activități de voluntariat și la evaluarea națională, pentru admitere în colegiile de elită din Iași, apoi în facultăți.

Locuitorii comunei Ciurea, căci numai despre aceștia mi-am propus să vorbesc, sunt oameni obișnuiți, dar cu o bogăție sufletească surprinzătoare, care au știut să păstreze, cu mândrie, tradițiile și obiceiurile moștenite și care s-au arătat dornici de a-și arăta zestrea folclorică. Aceștia au păstrat în ființa lor, ca în Geneză, ceva din lutul locului. Și scrie,atât de frumos și de convingător, scriitorul „Dacă nu au acest lut al locului, amestec de rod și de Irod, de oase și de cântec de greier până-n crucea Cerului, pot fi poleiți în cel mai prețios metal, că tot a gol o să sune… Aceasta este privirea dinăuntru, densă, corozivă, neiertătoare”. Într-o comună patrimonială, e normal să existe și oameni de patrimoniu, purtători de nume,,celebre”, care fac cinste nu numai comunei, ci și orașului Iași și țării. Și se cuvine să-i amintesc, individualizându-i prin propriile cuvinte. Petrică Ciubotaru, cunoscutul și talentatul actor al Teatrului Național din Iași, a mărturisit: „Teatrul mi-a dat tot. Am încercat să-i dau și eu câte ceva, din tot ce-am avut, jucând pentru oameni”.

Emil Șchiopu, artist plastic, scria: „erau atâtea stele de numărat… posibil să-mi fi încolțit atunci ideea de a aduce stelele de acolo, aici, în Ciurea, într-o colecție specială, pe care ochii iubitorului de viață o pot vedea”. Poetul Vasile Proca, mărturisindu-se, a notat câteva cuvinte definitorii pentru viața sa: „Eu numesc satul (natal!) – Celesta Curătură. Port o marcă a locului nașterii mele”. În numele dinastiei Cortez, care și-a zidit o casă în Hlincea, păstrată până azi, deși cele trei surori nu locuiesc aici, a făcut o confesiune grăitoare Mioara Cortez: „Dacă n-ai amintiri, nu te poți hrăni; cine renunță la trecut, cine nu trăiește cu el, n-are bogăția sufletească de a-l împărtăși”.Tulburătoare este și mărturisirea cunoscutului scriitor Nichita Danilov, tot despre Hlincea: „Eu mi-am petrecut acolo verile și toamnele copilăriei și adolescenței. A fost un loc mirific (casa părinților din satul amintit); o parte din poezia mea vine de acolo”. Și minunat de talentata pictoriță, Maria Virabov, atât de sensibil numită  metaforic „salcia fără soț” (în Azilanta), iconăreasa asupra căreia  coboară Duhul Sfânt, când pictează icoane, care capătă și împrăștie sacralitate, se va destăinui: „pentru mine pictura este liniște; mă retrag în culori, ca într-o chilie și trec în alt univers”.

Cine a urmărit cu atenție felul în care se desfășoară dialogurile lui Aurel Brumă cu interlocutorii săi  nu poate să nu fi observat maniera prin care acesta deschide subiectul.  Sigur pe el ca un jucător talentat și pasionat de ceea ce face, scriitorul lansează o provocare ca și cum ar ridica la fileu o minge care trebuie preluată de coechipier, pentru a marca. Și iată „mingea” lansată cu gest meșteșugit din cuvinte spre Cela Neamțu, vestita tapiseră,  medaliată cu aur la diferite concursuri internaționale: ,,Uite, lucrările dumneavoastră atârnă de tavanul lumii, în locuri dorite, visate, dar neatinse de mulți artiști. Și asta poate și datorită nebuniei Celei Neamțu de a suplimenta cerul cu propria fereastră”.  Artista intuiește traiectoria și sensul mișcării, prinde ideea și ,,marchează” cu un răspuns sigur și sincer: „Mă surprind căutând începutul de cer în propriile ferestre, cele terne, oarecum banale. Dar nu-s ferestrele mele și atât, ci sunt ferestrele mele de cer, spre cer”. Acești oameni (și alții) au creat „ceva”, fie încărcat de frumusețe, fie necesar, fie plin de semnificații. Sigur e faptul că toți sunt artiști: ai cuvântului sau ai  metaforei, precum Nichita Danilov, Vasile Proca, Mihai Ursache sau George Bădărău; ai rostirii, ca Petru Ciubotaru și Virgil Raiciu; ai muzicii , asemenea surorilor Cortez; ai culorii, ai dimensiunii și ai imaginației, Maria Virabov, pictorița și Cela Neamțu, tapisera; artiștii artizani, ca Venera și Dumitru Ghinea sau Teodora și Maria Gălățeanu; artiștii  inventatori, Mircea Țâmpău sau Vâlcu Ilarion.

Proteismul creației  lui  Aurel Brumă  s-a dezvăluit, din nou, prin această CARTE a CIUREI care a necesitat o documentare serioasă și diversă, tenacitate, îndârjire cărturărească, toate acestea purtând marca  talentului său recunoscut, dezvăluit de plăcerea scrisului nu numai adevărat, ci și frumos prin simțire și prin emoția trezită de sufletul neprefăcut al omului simplu. Pentru autor, Ciurea înseamnă pământ cu verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, istorie scrisă și nescrisă, dar – mai ales – înseamnă pământul care a pus la îndemâna locuitorilor lutul cel bun, în care legătura dintre cer și pământ se menține, în „desenul de clepsidră al apelor în logodna lor cu vegetația (pădurile, mai ales), asigurând echilibrul în existența comunității.”

O recenzie de Maria Trandafir

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*