Foarte aproape de Mănăstirea Comana (jud. Giurgiu), dacă suntem scrutători și răbdători, descoperim Schitul Mironești. Acesta este un așezământ monahal ortodox de călugărițe din România situat în satul Mironești din comuna Goștinari (jud. Giurgiu), metoc al Mănăstirii Comana. Aparține de Episcopia Giurgiului (Mitropolia Munteniei și Dobrogei) și, are hramurile Sfântul Nicolae și Sfânta Teodora Împărăteasa Bizanțului. Biserica Sfântul Nicolae figurează ca monument de arhitectură de interes național cu codul LMI GR-II-m-A-15039, în Lista actualizată (octombrie 2010) a monumentelor istorice înscrise în patrimoniul cultural național al României.
Biserica este ctitoria Doamnei Ilinca, soția postelnicului Constantin Cantacuzino (fiica domnitorului Radu Şerban) și, a fiilor săi Constantin Vel Stolnic și Mihai Vel Spătar. Inscripția de deasupra ușii de intrare arată că aceasta a fost ridicată în perioada 3 mai – 18 septembrie 1668. Pisania bisericii stă mărturie în piatră peste veacuri a înălțării lăcașului în forma actuală în numai trei luni de zile: „Aceasta sfântă și dumnezeiască biserică care se vede zidită din temelie, este făcută de Doamna Ilinca, fata răpostaului bătrân Io Șerban Basarab Voievod, împreună cu ai săi feciori: Constantin vel stolnic, Mihai vel spătar, Matei vel aga, Iordache vel cămăraș, pentru că cea bătrână care mai înainte era făcută de tatăl Doamnei Ilinca, ce este mai sus zis bătrânul Io Șerban Basarab Voievod, moșul acestor coconi de aici. Rău crăpându-se zidirea aceasta dintâi făcută, cealaltă de iznoavă începându-o au și săvârșit, cu ajutorul Sfântului Nicolae, în zilele bunului creștin Domn, Bătrânului Io Antonie Voievod, lăsându-o părinților strămoși buni și în veci pomană. Și a început a se lucra la mai 3 și s-a sfârșit la septembrie, ziua 18, leat 7177 – 1699”.
Planul edificiului este în formă de navă, cu ziduri groase de un metru. Turla este așezată deasupra pridvorului. Se mai păstrează încă vechea pictură. Tâmpla de zid este împodobită cu picturi de aceeași vechime. Ancadramentele ușilor și ferestrelor sunt din piatră și sunt împodobite cu ornamente florale sculptate. Este considerată unul dintre puţinele monumente medievale din Câmpia Română care îşi păstrează arhitectura originală.
În anul 2010, Parohia Mironeşti a fost transformată în schit de maici cu viaţa monahală de obşte, dependent de Mănăstirea Comana. Schitul Mironeşti din Episcopia Giurgiului își sărbătorește pe 11 februarie, cel de-al doilea hram: Sfânta Teodora Împărăteasa. În această zi, se face pomenirea Sfintei Teodora împărăteasa, care a adus dreapta credinţă şi a fost soţia împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ţinând în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credinţă. După moartea bărbatului său, a adunat un sobor de sfinţi preoţi şi a adus sfintele icoane în biserică. Apoi s-a sârguit ca sufletul bărbatului său cel mort să se izbăvească de chinuri cu rugăciunile multor sfinţi părinţi, precum se scrie despre aceea pe larg în Sinaxar, la întâia Duminică a sfântului şi marelui post. Sfânta Teodora, făcând multe lucruri bune şi plăcând lui Dumnezeu, a lăsat pământeasca împărăţie fiului său Mihail, iar ea a trecut la cereasca veşnicie. Moaştele Sfintei Împărătese Teodora se păstrează în Catedrala mitropolitană a oraşului Corfu (în Grecia), numită „Panaghia Spiliotissa” – sau cea declarată „a Maicii Domnului din Peşteră” (legătură cu nașterea din staul-grotă a Fiului, sau cu vechea religie a lui Mithra, cel născut din piatră) -, construită încă din anul 1577 în stil baroc.
Rezidența stolnicului Constantin Cantacuzino de la Coiani – Mironești este un ansamblu arhitectonic ce a avut o existență efemeră. Descoperirile arheologice au arătat că acestă așezare a satului Coiani a existat încă din epoca bronzului, continuându-și existența fără întrerupere. Începând din perioada târzie a evului mediu istoricii dețin pe lângă vestigiile arheologice și documente scrise care atestă în mod clar existența și continuitatea pe aceeași vatră a reședinței de la Coiani – Mironești. Prima atestare documentară datează din vremea domnitorului Radu Paisie. Acesta într-un hrisov de danie din 20 martie 1542 amintește pentru prima dată de numele satului: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radul Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător lui jupân Detco, mare armaș, ca să-i fie seliștea numită Nedeia mare cu tot hotarul și bălțile (…) Pentru ca această seliște și de asemenea și bălțile au fost domnești și ale domniei mele, iar cinstitul dregător al domniei mele jupân Detco armaș, le-a căpătat cu dreaptă și credincioasă slujbă de la domnia mea. Pentru aceea a dat li domnia mea ca să-i fie de ocină și de ohabă și lui și fiilor lui și nepoților și strănepoților lui și de nimeni neatins după spusa domniei mele. Iată și martori punem domnia mea: jupân Staico, fost mare vornic și Jupân Coadă, mare vornic și jupân Tatul, mare logofat și Udriște vistier și Dragomir spătar și Asbul stolnic și Crăcea Paharnic și Badea comis și Stanciul mare postelnic. Ispravnic Drăghia mare clucer. Scris în Coiani. Luna martie, 20 zile în anul 7050 (1452). Io, Radul voievod, din mila lui Dumnezeu domn.” Este prima dată când într-un document scris apare numele satului Coiani, nume pe care satul l-a purtat până în 1926, când denumirea s-a schimbat în Mironești, după numele boierului Mironescu, ce stăpânea pe atunci majoritatea pământurilor moșiei satului.
Un alt document care amintește de Coiani este o însemnare făcută pe o Evanghelie de către Neagoe, mare ban al Craiovei. Evanghelia aceasta se află în momentul de față în Sfântul Munte Athos. Această însemnare o citează pentru prima dată diplomatul și cărturarul Marcu Beza (1882 – 1949), în cartea sa „Urme românești în Răsăritul Ortodox” (1935). Citatul este următorul: „Aceasta carte numită Sfânta Tetraevenghelie a cumpărat-o jupân Neagoe, mare ban al Craiovei și jupânița Anca și au așezat-o în hramul Sfântului Arhiereu și făcătorului de minuni părintelui nostru Nicolae din satul Coieni, ca să lucreze pentru aceste suflete și pentru sufletele părinților și copiilor în sfântul hram. În zilele binecinstitorului de Hristos iubitorul nostru Domn, Io Petru Voievod, fiul preabunului, Io Mircea Voievod, în anul 7071 (1563), luna Ghenarie, 11 zile.” Dacă în primul document nu găsim nici o referire în legătură cu satul, din cel de al doilea citat aflăm că la acea vreme – mai precis la 11 ianuarie 1563 – în sat funcționa o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, același hram pe care îl poartă și actualul locaș de cult din sat. Demnă de amintit este descrierea pe care o face întregului ansamblu Paul de Alep, în anul 1647. După ce vizitase Comana, pe drumul de întoarcere către București, acesta trece și poposește și în satul Coiani, prilej cu care face o succintă descriere a Bisericii, dar și a curților boierești, care se aflau în sat la acea vreme. „Spre seară am plecat, și întorcându-ne pe drumul pe care veniserăm, am ajuns pe întuneric într-un sat stăpânit de marele postelnic Constantin, așezat pe un loc ridicat ce domină râul Argeș și numit Coiani, unde acesta are un mare palat după felul palatelor de la Constantinopol. Este într-adevăr ceva vrednic de admirat în arhitectura celor două clădiri principale așezate una în fața celeilalte și care nu se deosebesc câtuși de puțin una de alta, cu cupolele lor și sunt zugrăvite în întregime spre a imita liniile vălurite ale marmurei colorate. În vârful fiecărei cupole încununându-o este un cerc, întocmai ca o bucată solidă din porfir foarte tare, și restelul este făcut în diferite fețe, asemenea cu cel al marmurei. Lemnăria este de o frumusețe rară și firidele și ferestrele sunt minunate. Înlăuntrul incintei este o biserică mare cu hramul Sf. Nicolae”. Conacul de aici a reprezentat locul reședinței familiei voievodului Radu Șerban. Radu Șerban se trăgea pe linie maternă din vechea familie boierească a Craioveștilor. Unele surse istorice afirmă că era nepot al lui Neagoe Basarab (care ar fi avut, pe lângă Teodosie, încă un fiu, numit Șerban). A ajuns mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul, avându-și principala reședință la moșia sa din satul Coiani, pe malul Argeșului, la sud de București. Pe aproape întregul parcurs al domniei lui Mihai Viteazul, Radu Șerban a deținut dregătoria de mare paharnic. Era deținătorul celui mai mare domeniu boieresc individual din Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI-lea, stăpânind 71 de sate și alte părți de sate. Soția sa Elina, fiica banului Udriște, îi adusese și ea o zestre însemnată. După moartea năpraznică a lui Mihai Viteazul și scurta domnie a moldoveanului Simion Movilă, Radu Șerban ajuns pe tronul Țării Românești în octombrie 1601, cu sprijinul marilor boieri Preda, Stroe și Radu Buzescu, cărora le era unchi după mamă, și care, bucurându-se de o mare autoritate politică și militară, i-au sprijinit în mod constant domnia. Primul an de domnie a fost unul foarte dificil, Radu Șerban având de luptat mai întâi cu fostul domn, Simion Movilă, până când acesta fiind părăsit de oștile polone trimise de Jan Zamoyski, marele cancelar al coroanei, a fost nevoit să se retragă în Moldova, apoi cu Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci. Radu Șerban a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu a obținut decât promisiuni și vorbe frumoase. Cu toate că și din țară veneau scrisori stăruitoare din partea boierilor care îi mai rămăseseră credincioși, prin care era rugat să vină cu oaste pentru a-l alunga pe „acest domn turc” (aluzie la faptul că noul domn, Radu Mihnea, era fiul lui Mihnea al II-lea Turcitul, cel care își renegase credința creștină trecând la mahomedanism), curtea de la Viena nu voia să riște un nou război cu Turcia, ceea ce însemna în fond abandonarea cauzei lui Radu Șerban. Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, și sfârșitul i-a fost grăbit – după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino – de o „gravă și lungă boală de podagră”, urmare a vieții de oștean. Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinității, împăratul Ferdinand al II-lea a hotărât înmormântarea sa în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat familiei imperiale. Dar urmașii nu l-au uitat și mormântul nu i-a fost acoperit de pulberea anonimatului. Fiica sa Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu în pământul țării rămășițele tatălui și pe cele ale soțului ei.
Osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu au fost așezate într-un mormânt comun la Mănăstirea Comana, inscripția de pe mormântul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”.
Maica Teodora o să vă arate biserica, în caz că nu este zi de slujbă. Starea avansată de degradare a Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae“ – Monument Istoric de categorie A de importanță națională a fost în permanență atât una dintre prioritățile principale ale direcțiilor de acțiune ale Episcopiei Giurgiului prin prisma promovării obiectivului turistic de mare valoare culturală, cât și una dintre prioritățile Schitului Mironești de a conserva valorile cultural-artistice ale bisericii și a oferi siguranță în exploatare pentru enoriași.
Apropierea de ruinele curții boierești a Conacului Radu Șerban, schitul Barbu-Bellu de la Gostinari, dar și de Mânăstirea Comana, constituie un avantaj în realizarea unui punct terminus în perspectiva creării unui circuit turistic cultural-istoric de-a lungul cursurilor inferioare ale Argeșului și Neajlovului care să lege principalele monumente istorice din județul Giurgiu (surse: wikipedia.org; manastireacomana.ro; basilica.ro; audiotravelguide.ro; informatii– romania.ro; biserici.org; stirigiurgiu.ro).
Schitul Mironești (jud. Giurgiu) și ruinele Conacului Radu Șerban sunt repere medievale ce se doresc puse în valoare, dar până atunci stau ascunse printre ierburile colilii ale meleagurilor giurgiuvene…
Lasă un răspuns