„Curățenia” sfârșitului libertăților noastre (acum, economice…)

Înainte de toate ar trebui să modifice legea societăților comerciale… Pentru ca acestea să nu mai desfășoare activități comerciale „în scop lucrativ”, în interesul lor, a asociaților și a angajaților, a investirii și a dezvoltării unor domenii economice… Ar trebui scris acolo, negru pe alb, că obligația primordială a unei societăți private este aceea de a asigura finanțarea bugetelor de stat la un nivel minim stabilit de același stat. Obligația de a plăti impozite într-un cuantum minimal care să-i dea dreptul să mai ființeze în „elita” firmelor private. Puține și suculente, după cum și le dorește statul. Sau poate că asta urmează?!… Reducerea drastică a firmelor, a ponderii inițiativei private dintr-un mediu pe care statul vrea să-l reacapareze sectorial…

Sunt deja mult prea multe agresiuni pe care statul, prin forța abuziv discreționară a schimbării regulilor în timpul jocului, le face… Sigur, de ani buni (pesediști!) există această ostilitate (roșie) la adresa mediului privat. Această încercare a statului de a intra în forță peste nișele pe care activau doar firme private, pentru a le acapara, având impresia că aceste segmente produc (aduc bunăstare, nu-i așa?!) prin însăși existența lor ca domenii economice, nu grație eforturilor și sacrificiilor, inclusiv pecuniare, prin aducerea de acasă de bani de către patroni, domenii pe care statul le-a tot remonopolizat, fie și temporar, precum tipărirea manualelor școlare, dar pe care le-a falimentat înainte de a înțelege cum funcționează lucrurile.

Și totuși, până acum, „sistemul” a încercat să monopolizeze astfel de segmente private, nișe care i se par profitabile doar pentru că sunt într-o altă curte, prin artificii legislative și juridice. Astăzi, însă, acțiunea devine agresivă, nu doar prin inducerea de presiuni fiscale și descurajarea inițiativei private (prin schimbarea normelor de funcționare a firmelor, stabilire altor reguli pentru anumite domenii), ci și prin impunerea unei decizii discreționare despre cine și cum mai poate rămâne pe o piață.

Pentru același sistem-stat, cifrele epurării mediului privat sunt clare. Rămâne doar translatarea din zona „statisticilor”, dubios determinate și încadrate între niște grile, în obiective, prin Anaf, statul anunțând practic intenția de a înlătura de pe piață mai bine de 38 la sută dintre firmele private, în speță, acelea care au pierderi sau întârzieri la achitarea obligațiilor fiscale vreme doi ani la rând. Că aceste societăți au lucrat respectând legislația, nu au avut abateri juridice, nu au făcut evaziuni fiscale și au asigurat, din puținul pe care îl produceau, bani pentru fie și doar câteva salarii (care cumulate, la nivel mediului înseamnă degrevarea statului de costurile legate de asigurarea unor venituri minime acelor angajați care, ieșiți din mediul privat, nu își vor găsi locul la „bugetar” și vor trăi fie din plăți sociale, fie, cazul fericit, din pensie) nu contează. Pentru Fisc, cifrele sunt literă de lege. Mai lege decât legea societăților comerciale, mai lege decât respectarea liberei asocieri și a inițiativei economice private.

Sigur, se pune întrebarea logică, de ce să scoți aceste firme de pe piață? Nu cumva vrei să faci loc pentru altceva? Pentru că mediul de afaceri s-ar goli, ar rămâne un loc uriaș de inserare a altor obiective ale aceluiași sistem-stat. Poate crearea de paradisuri fiscale… Și nu doar pe brațele „belinei” noastre cea pesedist „investiționale”…

Rolul Anaf -ului este acela de a colecta. Nu de a decide că anumite firme trebuie să dispară doar pentru că „având pierderi nu pot asigura o anumită sumă la stat din impozite”. Este o încălcare gravă a dreptului de asociere, a liberei inițiative private, care nu se face în interesul de finanțare al statului (aceasta fiind doar o consecință a înființării și existenței unei firme, nu un scop impus prin actul constitutiv).

Și nu suntem în fața unor simple derapaje anti-sistem, anti-economie de piață, anti-liberă inițiativă și liberă asociere ale unui stat cu bizare apucături financiar-fiscale și (re)legislative. Este o acțiune ghidată, care vine după timorarea mediului privat concurențial, ăla care funcționează dincolo de limita de supraviețuire, prin anunțata decizie de a impune prin lege pedepse cu închisoarea pentru neplata „la timp” a impozitelor. Un „timp” acum stabilit la o medie de 30 de zile, dar asta este doar o chestiune… de timp, dacă am uitat eventual de alte acțiuni prin care același stat a încercat impunerea colectării impozitelor înainte ca plata unei facturii să fie făcută, înainte să existe certitudinea că va fi făcută, înainte de a vorbi de fapt de sume datorate

Și ar mai fi un rost… Raportarea cosmetizată… Pentru un stat care trăiește din împrumuturi externe, asigurarea de bani din procesul de impozitare/colectare nu reprezintă o prioritate. Importantă este doar raportarea că Anaf și-a îndeplinit obiectivul de colectare ca procent… Un procent care, după eliminarea  a 39 la sută dintre firmele după care ar trebui să alerge, ar reprezenta o cifră demnă de opisul „daiaist”…

Eliminarea unui procent între 39 și 46 la sută dintre societățile comerciale, adică undeva la 270 000-280 000 de firme active, poate fi privită și ca o moștenire toxică pentru următorul guvern. Care ar trebui să vină la alternanță, de la nivelul actualei opoziții, și care, dacă nu va putea fi pus între corzi prin semnarea „pactului”, angajamentul dăncilist, de a nu tăia „vreodată” (!) salariile bugetare, pensiile „nesimțite” ori diversele sinecuri „tichetate” (!), chiar și în situația reizbucnirii unei crize financiare mondiale, ar putea fi pus în dificultate cu un mediu de afaceri din care să-i lipsească un procent semnificativ tocmai ca economie de piață (adică rostul de reprezentare, ca doctrină economică, a acelor partide). Nu ca inițiative private ratate, pe care statul nu are cum să le înlocuiască în obtuzitatea, nepăsarea, dezinteresul angajaților lui, ci de procentul angajaților care își vor pierde pâinea din mediul privat și pe care statul ar trebui să-i susțină (probabil, și aici statul și-a făcut calculele, jumătate ar pleca la muncă afară, o parte s-ar pensiona, iar alții, după epuizarea termenelor de șomaj, ar ajunge prin șanțuri, la mila electorală)…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*