Dor de poezie…

Dor de pădure

Mai spune-mi pădure poveștile tale.
Mai spală-mi tu, râu, picioarele desculțe,
Mai lasă-mă pădure, să fiu iar visătoare,
Când alergam, copil, prin ale tale frunze…

Mai ține curată, cărarea prin tine
Și nu-nchide ușa trecutului meu.
Acolo am trăit și rele și bune
Acolo mă simțeam fericită, eu.

Mai spune pădure poveștile tale!
Și câți te-au călcat și câți te-au tăiat!
Mă tem, dacă vin, să caut răcoare,
Ai să m-așezi la umbra unui butuc uscat!

Atât de frumos mă primeai altădată
În straie firești, de firesc anotimp,
Atât de cioplită și atât de uscată,
Am să te regăsesc după atåta timp!…

Înserare

Ce repede mă prinde înserarea!
Aproape cred că nici n-am răsărit.
Și tot mai scurtă-mi pare astăzi zarea.
Cât de grăbită trec în asfințit!

Cât de grăbită mi se-ntinde toamna!
Dar primăvară… vară… am avut?
Mi se strecoară-n oase tot mai rece iarna.
Cu fiecare zi e timpul tot mai scurt!

Dar mâine?!… Mâine voi mai răsări?!
Când înserarea tot mai deasă vine,
Când visele din nopți se vor topi…
Eu recunosc că-mi este teamă de-acel mâine!

Ce repede mă prinde înserarea!
Dar uneori găsesc frumos și-un asfințit.
Acolo unde cerul îmbrățișează marea
Când asfințitul pare adesea răsărit!

2 Responses to Dor de poezie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*