Acordul de camătă în formă continuată

De fapt, despre asta este vorba! Nu despre un „pact pentru bunăstarea românilor”… De un acord politic prin care partidele să se jure (cam pe roșu politic) că nu vor tăia nicicând pensiile (mai ales pe cele din categoria „nesimțite”), salariile bugetarilor, voucherele, tot ale bugetarilor, care sunt mai mari decât lefurile a milioane de români din privat, sinecurile date prin pensionările la 40 de ani, în disprețul legii și a moralității, și alte beneficii instituite atât de generos de către PSD. Și chiar dacă l-a anunțat duduia Dăncilă, pactul politic pentru bunăstarea românilor nu are nici măcar o virgulă pusă din capul ei. Că nu are de unde… De unde atâta „viziune” (fie și malefică) și cuprindere de bunăstare?!…

Cei din spatele marionetei analfabetei funcțional (și nu numai), cei ce îndatorează țara pe generații, ăia au gândit mârșăvia. Și i-au dat un nume pompos, apoi au pus „pactul” în brațele candidatei. Și nu pentru a mima că prestează și ea spre turnanta prezidențială, ori că și-ar asuma deja „haina” prezidențială (pentru că președintele de republică vine, ca mediator, și propune asemenea acorduri între partide), ci pentru a asigura continuitatea exfolierii României și de ceea ce nu s-a extras încă ori nu s-a produs (ca resursă materială), nu s-a educat și format în școli (ca resursă umană).

Cămătarii internaționali și „lorzii” lor majordomi financiari-fiscali au nevoie de o garantare a continuității procesului de îndatorare a României. Și au intrat pe făgașul unui tip de pact politic pe care nimeni nu l-a propus. Nici președintele actual, nici maimuțoii, păpușarii, „ficționiștii” ori actorași veșnicului loc de nicăieri. Un Pact pentru stoparea îndatorării României. Acesta trebuia să se regăsească în proiectele pentru societate ale candidaților la prezidențiale dar și al formațiunilor politice. Pentru că, din clipa în care ministrul de Finanțe a început să devalizeze viitorul țării, împrumutând în continuu, președintele României ar fi trebuit să ia atitudine. Dar nu a făcut-o. Fără CSAT, fără Parlament, fără măcar o sesizare penală ori o invitație, fie și formală, la adresa forurilor economice (academice sau investiționale) pentru a se pronunța asupra, nu a oportunității împrumuturilor în cascadă (ale căror consecințe nu vor veni tot „în cascadă”, ci precum un tsunami financiar-fiscal), ci a efectelor pe termen mediu și lung.

Problema vitală a României nu o reprezintă doar un acord pentru educație. Chiar dacă realfabetizarea (și nu doar la nivelul formei sale funcționale) este tot mai necesară. Nici problema alegerilor, a „stabilizării” acestora printr-un soi de rupere de răul „inițial”, la nivel unei nucleare de tip anticipate, pact propus de alți pasageri în trecere prin campanie, nu constituie o temă de importanță crucială. Piatra de moară care sugrumă deja fluxurile de finanțare a plății pensiilor și salariilor bugetarilor, dar vor urma lațurile și lanțurile de restricții economice și impunerea unor nedreptăți sociale, o reprezintă îndatorarea țării, actualul guvern plasând România într-o poziție în care, fiecare zi, fiecare împrumut pe care guvernanții îl accesează pentru nimic (ca viitor), pentru sinecuri (ca prezent), mai așază o piatră de înrobire economică.

Nimeni nu a propus un pact pentru, dacă nu stoparea, măcar diminuarea împrumuturilor externe, pentru că partidele care ar putea urma la guvernare privesc aceste împrumuturi, pentru care nimeni nu trebuie să dea socoteală (ori de ce să schimbe regulile care i-ar avantaja, nu?), ca pe surse de finanțare a viitoarelor lor incompetențe de guvernare.

PSD vine acum și dă și o formă de continuitate acestei stări de înrobire financiară, „Pactul pentru bunăstarea românilor” reprezentând, de fapt, o garanție că, pentru a putea plăti pensiile și salariile bugetarilor (fără a se atinge de bugetari la nivelul trecerii prin sita competenței și a dovedirii plus valorii pe care o aduc prin activitatea lor), următorul guvern și următoarele executive din cascada finanțării prin împrumuturi externe vor ține România în sclavia dependenței de banii altora.

Un pact real ar trebui să vize un acord politic prin care partidele ajunse la guvernare să nu mai acceseze împrumuturi externe decât în condiții foarte stricte. Cu avize la nivelul fundamentării necesității împrumutului date de forurile academice și de asociațiile de întreprinzători, trecute apoi prin CSAT (împrumuturile externe trebuind declarate de facto factori de risc, dacă nu chiar vulnerabilități, la adresa securității naționale) și, în final, supuse aprobării Parlamentului României. Totul numai după declararea „gajurilor” puse pentru obținerea unui împrumut extern, precum facilitățile de exploatare în favoarea unei companii multinaționale ori transnaționale, a declarării beneficiarului real din spatele aceluia care împrumută (și nu pentru o simplă dobândă, ci inclusiv ca poziție de influență geostrategică), a asumării oficiale a cerinței „creditorului” de a asigura pe mai departe repatrierea profiturilor companiilor străine în țările mamă.

Or, în condițiile în care semnezi, aparent „în orb”, pentru continuarea „țopăielii” economice, deși era evident riscul de colaps din cauza supraîndatorării, ești parte a trădării și vânzării țării de către PSD. Culmea, fără să ai garanția că vei beneficia de cota parte din banii ce se vor împrumuta pe viitor, semnând un pact de împrumut continuu care va favoriza doar  cămătarii de țară, nu și pe servilii lor lachei.