„Eu sunt toamna, ploaia, răsăritul…” (poezii de Raluca-Gabriela Stavriu)

FUGA IN IREALITATE

Alerg prin iarbă să culeg stele,
Petale de vis peste tâmplele mele,
În inima arde setea de zbor
Cu aripi plăpânde mă-nalț ușor.

Alerg desculță prin lanul de gânduri,
Mă caut, mă pierd în prea multe rânduri,
Copilul din mine se joacă și râde,
De gleznă mă strâng spicele crude.

Alerg prin trecut, mă trăiește prezentul,
Evadez din real încetul cu-ncetul
Și câte dorințe, iluzii, speranțe
Sufletu-mi țese în palide nuanțe.

Alerg prin ceruri să culeg marea
Ce udă e luna, ce-adâncă e zarea,
Visez prea frumos și plec prea departe
E-o dulce poveste, un basm dintr-o carte.

VERSURI DE TOAMNĂ

S-a risipit vara cu visele ei
În loc de flori azi frunze pe-alei,
Pictate apusuri mă fac să tresar,
Si ploile tomnei cad rar.

Alerg, mă pierd pe poteci,
În joacă cu ploile reci,
Mi-e teamă să nu cad în cer,
Când frunzele mor și stelele pier.

Îmi pare acum că lumea-i pe dos,
Pământul e sus și cerul e jos,
Culorile mă fac s-amețesc,
Bătăile inimii cresc…

Acorduri minore, balade uitate
Miroase a mere și-a lemne uscate,
Corzile sufletului șoptesc în tăcere,

Poveștile toamnei, povești efemere.

LACRIMI DIN CER!

Plouă afară eu stau și privesc
Pe fereastra deschisă,
De-aș putea cumva să opresc
Stropii ce din ceruri pică.

Nu m-aș mai simți vinovată,
Fiindcă cerul iar plânge,
Însă el astfel șterge o pată,
De pe-obrazul lumii nătânge.

De-aceea-i liniște-n jur,
Doar ploaia străbate tăcerea
Totul e mai limpede mai pur
Natura-și așteaptă-nvierea.

Miroase-a răcoare și-a ud,
Vântul se joacă prin frunze
Și-acestea jilave dansând,
Îmi șoptesc cuvinte nespuse.

Le văd schimbându-și culoarea
Căci verdele stins, prăfuit,
Devine viu precum marea,
Ce-n stancă valul și-a izbit.

Acum aș vrea ca și-n sufletul meu,
Să cadă-un noian de lacrimi
Care să poată șterge ce-i rău,
Gânduri, păcate și patimi.

DAR PENTRU CITITOR!

Iată cititorule îți fac un dar,
Cuvânt lângă cuvânt, vers lângă vers,
Pentru ca-nțelesuri banale măcar,
Să le găsești îmi doresc.

Am să caut să-ți dezgrop din pământ,
Filele fostelor basme uitate,
Cu care mamele-și adormeau de demult,
Pruncii la sân hrănindu-i cu lapte

Din apă vreau să strecor limpezimea,
În care tot cerul se naște mai ud,
Fiindcă are multă nevoie azi lumea,
De lumina ce și-a pierdut-o urând.

Din focul nestins al soarelui bătrân,
Măcar o raza de căldură,
Aș vrea în suflet să îți pun,
Pentru-a topi tot ce-i de zgură.

Și orice urmă de frumos,
Care prin suflet îmi adie,
Aș vrea să o-mpletesc duios,
În ritmul calm de poezie.

Ca tu citind să regăsești,
Ceea ce alții au uitat,
În inima din nou să crești,
Tot ce e bun, tot ce-i curat.

Și dac-un zâmbet s-a născut,
Pe chipul tău prea obosit,
Pesemne darul ți-a plăcut,
Iar scopul meu s-a împlinit.

SEARĂ DE VARĂ!

Adiere caldă de seară
Un glas molcom de chitară
Cerul printre stele îl privesc
Caut finitul pe care nu-l găsesc
Vară…

Miros de tei miros de stele
Străbate gândurile mele
În pat de flori și iarbă-ntinsă
Se-aude greierul pe prispă
Tăcere…

Vântul îmi piaptănă părul
Și mă cuprinde iarăși fiorul
Oglindă mi-e luna tipsie
Ce izvorăște-o lumină aurie
Basmul…

Fantasme și umbre se joacă
Aud susurul suav de apă
M-aș duce până la izvor
Să-mi potolesc setea cu dor
Oleacă…

A BUNICII POVESTIRE!

Bunica-mi povestește-adesea
Cu glasul calm și legănat,
Frânturi de basme ce aievea
Odinioar-au existat.

Îmi rămân lacrimile-n gene
Când ea vorbește cu nesaț,
Despre-amintiri sub cer cu stele
Și de romanțe-n vechiul șanț.

După o zi fierbinte-obositoare
Prin lanuri și-n livezile de prun,
Toate frumoasele fecioare
Se adunau la margine de drum.

Ele cântau, coseau și povesteau,
Căci ale satului bătrâne
Încă de copilițe le-nvățau,
Să facă toate-aceste lucruri bune.

Iar copilandrii cei de-o șchioapă
Priveau la ele ca la zâne,
Când la fântână-n ochi de apă
Pe creștete-și puneau cunune.

Din flori de tei și margarete
Pe care le-mpleteau frumos,
Bunica spune c-așa fete
N-a mai văzut pe unde-a fost.

Iar când venea timpul mai rece
Se adunau pe lângă foc,
La clacă pentru a petrece
Serile toate la un loc.

A mea bunică pe atunci
Se-alătura cu drag la lucru,
Cu minunate cânturi dulci
Fetelor le-ncânta auzul.

Azi basmu-și deapăna cum știe
Parca-ar citi de undeva,
Îi văd pe chip trista melancolie
Findcă ce-mi spune-acum a fost cândva.

O, straniu lucru mai e vremea
Ce schimbă totul în trecut
Lăsând în urmă amintirea
Ce pare-a fi de necrezut.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*