Mitri Vlahu – un erou aromân pentru Macedonia

Mitri Vlahu s-a născut în anul 1873, în Makrochori, Prefectura Kastoria din Grecia și a murit pe 22 februarie 1907, la Dumbueni, Prefectura Kastoria. Acesta a fost un revoluționar aromân, membru și lider revoluționar în Organizația Revoluționară Internă Macedoneană (VMRO). Când s-a născut localitatea se numea Konomladi, iar azi se numește Makrochori (se află azi în Grecia).

În anul 1901 intră în VMRO (Organizația Revoluționară Internă Macedoneană) ca un revoluționar obișnuit. A învățat să citească și să scrie în organizație, ieșind în evidență prin stăruința sa, curaj și seriozitate. A participat la Congresul de la Smilevo, unde s-a decis începutul răscoalei împotriva Imperiului otoman. În luna mai a anul 1903, ceata lui Mitri Vlahu s-a ciocnit cu soldații turci în satul Rulja (azi Kottas). În timpul răscoalei Ilinden participă la atacul asupra garnizoanei otomane din satul Visheni (azi Visina), și de asemenea în marea bătălie din satul Pisoder (azi Pisoderion). După eșecul revoltei, el este unul dintre puținii lideri ai organizației care nu părăsesc Macedonia. În aprilie 1904 a format o nouă ceată, care a crescut rapid. El a fost proclamat liderul revoluționar al Castoriei (vestul Macedoniei), unde se confrunta deseori cu bandele de antarți greci.. La 22 februarie 1907 trupa sa a fost trădată de Hristo din satul Shesteovo. Lângă satul Dumbueni (azi Léfki), a fost rănit grav și a murit la scurt timp după aceea. Mitri Vlahu a fost îngropat în satul Aposkep (azi Aposkepos) împreună cu întreaga sa bandă. Moartea lui a fost o lovitură majoră pentru IMRO și a fost una dintre multele pierderile care a lovit organizația perioada respectivă.

Povestea eroului Mitri Vlahu începe odată cu insurecţia din Macedonia (1902-1903), atunci când aproape toţi bărbaţii au fost arestaţi, bulgari şi români, care au luptat pentru autonomia Macedoniei. Atunci s-au format mai multe cete de luptători care se răfuiau cu armatele imperiale turceşti. De exemplu, Mitra Vlahul, din regiunea Castoriei, a continuat lupta până în anul 1906, când a fost omorât în satul Dumbeni. Guvernul turc, spre a se justifica faţă de opinia publică internaţională că răspunderea o au creştinii care se războiesc între ei pe considerente naţionale, a convenit cu guvernul grec spre a trimite bande greceşti, cu scopul de a distruge cetele bulgaro-române care acţionau în comun pentru înfăptuirea autonomiei Macedoniei. În anul 1903, bande greceşti, numite „antarţi”, formate pe teritoriul statului grec şi comandate de ofiţeri din armata regulată greacă, trecând graniţa cu consimţământul autorităţilor turceşti, au început să atace satele bulgăreşti şi româneşti care nu nutreau sentimente greceşti şi se împotriveau înfăptuirii acelei Megali Ideea, adică de reconstituire a Imperiului bizantin, prin elenizarea tuturor popoarelor din Balcani.

Căpeteniile antarţilor greci au început să ameninţe prin scrisori pe fruntaşii români adepţi ai şcolii româneşti, aducându-le aminte că vor fi exterminaţi cu toată populaţia dacă nu închid şcolile româneşti. Ce e drept, cea mai mare parte a populaţiei româneşti a refuzat să capituleze. Din nefericire, însă, au fost şi sate care dintru început au respins şcoala românească. Aceştia au fost aşa- zişii grecomani. Cauze de ordin politic au dus la crearea sentimentelor pro-greceşti. Imperiul turc era deja un mare bolnav. Un colos cu picioare de lut. Prin convieţuirea lor multiseculară cu grecii, prin contribuţia românilor ca „armatoli” împotriva ocupanţilor turci, la răscoalele din 1770 şi 1821, cei mai mari căpitani de haiduci fiind români, apoi vecinătatea imediată a Greciei, sprijinul de care se bucura Grecia în apus, admiraţia apusului pentru cultura greacă veche, duseseră la convingerea că Grecia ar putea deveni moştenitoarea teritoriilor turceşti din Balcani. Aşadar, se crea convingerea că sub un Imperiu bizantin restituit, interesele românilor ar fi fost pe deplin satisfăcute (interese de ordin economic, nu şi naţional. Grecomanii aveau o conştiinţă etnică, ci nu şi naţională.) Românii credincioşi ideii naţionale au început să riposteze împotriva acestor atacuri, organizându-se, la rândul lor, în cete de armatoli. Iată primii dintre cei care au dat riposta cuvenită. Mihali Handuri din satul Livezi şi Hali Joga din satul Gramaticova, urmaţi de alţi tineri, au început să atace bandele greceşti în regiunea Vodena-Veria. Armatolii Muşa Darlaiani şi Iani Ceara din Veria s-au unit cu Mihali Handuri, Hali Joga şi Cola Macri. Aceste cete acţionau independent şi în înţelegere cu cetele bulgăreşti. Ideea naţională cuprinsese puternic şi pe bulgari.

Satele bulgăreşti erau bine organizate; ele furnizau luptători, armament, alimente. În schimb, satele româneşti nu erau deloc organizate. Armatolii români trăiau din capturi şi ajutaţi din când în când de populaţia românească locală. Aceasta era situaţia până la venirea lui Gheorghe Mucitani, zis şi Casapu, în toamna anului 1906. În scopul organizării satelor româneşti, s-au alcătuit două comitete, unul la Bucureşti sub conducerea lui Alex Coşca şi Sterie Milioru (comitetul era compus din şapte membri), şi alta la Sofia sub conducerea lui Gheorghe Mucitani ajutat de Gachi Todu, Nachi Cişma, Unciu Dimaşi, toţi din satul Gopeşi, şi Costa Dabija şi Tachi al Dimcei din Cruşova. Cum Gheorghe Mucitani era un vechi luptător în comitetul revoluţionar pentru autonomia Macedoniei, s-a hotărât împărţirea pe districte unde trebuie să acţioneze armatolii. Fiecare district era condus de un voievod. Cetele româneşti au cerut libera trecere prin satele bulgăreşti, folosindu-se de canalul creat spre a ajunge la locul unde trebuiau să acţioneze. Astfel, Coşca şi Milioru au trecut în Pind, având totodată şi sarcina de a acţiona şi în Grecia. Mucitani în Meglenia, Veria, Vodena, unde s-au unit cu celelalte cete de armatoli. El a fost recunoscut ca voievodul regiunilor respective la întrunirea de constituire, în iarna anului 1906, în Balta Ianiţa. Acestuia i s-a alăturat şi Cola Nicea, din satul Selia, Ianacula Pendifunda, tot din Selia, Mita Zdru din Cândrova şi Chicea Roşu din Gramaticova. Mai târziu au venit Toli Mocanu şi Iorgula Cutova. Eroii aromâni au luptat pentru un vis, un stat al lor…. (surse: evz.ro; wikipedia.org; hetel.ro; armatolii.org.ro) Dar, deși oprit prin moarte de a-și vedea visul împlinit, Mitri Vlahu a rămas în conștiința colectivă, care i-a recunoscut astfel eroismul și sacrificiul suprem. Așa cum imnul de stat al Macedoniei cântă vitejia unui erou român, Pitu Guli, zis și Pitu Vlahul, și în cinstea lui Mitri Vlahu este cântată piesa „Mitri Vlahu, grav rănit”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*