Pe ce să se mai „bată” și ei, nu?!… De la ce să se mai ia?… Că vorba aceea… Femei, la vârsta lor, mai abordează doar la nivel de ecusoane pe ușile toaletelor „confuzate”, bani au amândoi, le-au mai rămas poate, pe post de mușchi fleșcăiți ca alte cele, politico-biologice, doar orgoliile și rămășițele de frustrări și polițe neplătite… De care își mai amintesc… Pentru că și acolo au o problemă de „ținere” (de minte, desigur). Când își aduce unul dintre ei aminte, se nimerește celălalt în beznă… Iar când se mai aprinde câte o luminiță a amintirilor în întunericul de zi cu zi, are celălalt „necazuri”. Că de unde să-și reamintească, așa, pe nepusă masă, de „poftele” politice de odinioară ale „adversarului”? De care e posibil să nu își mai amintească, nu cu punct și virgulă, ci măcar rostul de la s-au luat. Pentru că la vârstele lor „polimatusalemice” nu mai există idei, dezbateri, critică rațională, constructivă, ci doar o păruială între cine și ce își mai aduce aminte, pe „regele” (nici măcar „regina”!) de pe tabla de șah. Fără să realizeze cât de penibili, monstruoși de ridicoli chiar, nu devin, ci au devenit… Și măcar apropiații să îi debaraseze din calea noastră, să-i extragă din ridicolul în care se îngropă în maldărul de gunoi politic, de 30 de ani, pentru unul, de un regim și decenii ce aproape s-ar putea număra cu paginile de istorie ale unui muzeu al comunismului, pentru al doilea…
Cei doi moșnegi se agită însă de spui că se luptă pentru ultimele (lor) bilete într-o stațiune balneară de calmare a nervilor și nevritelor politice. Dar nu au nici un pic de „titanism”, de demnitate, verticalitate și veridicitate date de senectuțile lor (cum își ratează unii șansa de a-și purta cu demnitate anii), ci doar un rictus de ridicol pe fețele forțate de grimasele timpului-botox.
În loc să pună mâna pe câte o carte și să plece „la pensie”, ei încă se cred artizani ai cărților politice din România. Aproape că se târăsc, târșâindu-și picioarele de lut al rostului lor prin vremuri, se amenință, apoi se uită aproape nerod de nedumeriți unul la altul, încercând să înțeleagă ce treabă aveau ei pe acolo, iar schelălăiala de jivine aproape îmbălsămate reizbucnește…
Din inerție, doar din inerție (singura forță ce îi ține în „mișcare”), se întorc mereu la monumentul funebru al singurului stăpân pe care l-au servit: oportunismul. Oportunismul cu a lui cocardă de lichelism.
Este singura cale pe care nici unul nu a rătăcit-o vreodată! Singurul drum pe care nici unul nu-l uită, singurul „pod” dintre ei și lumea real biologică pe care nu se rătăcesc pentru a privi în jur cu mințile aiurite de lipsa concentrațiilor de concentrate pe rețetar medical pe caz politruco-patologic. De fapt, ei sunt doar două paiațe penibile în boarfe politice, niște țoale rugoase rămase atât de mari că aproape se preling din ele, de care trag sforarii din spatele lor. Ăia care cu adevărat se confruntă și prin aceste două rămășițe. Pentru că ei nu sunt „doi grei ai politici”… Nu sunt iluștri bărbați de neam… Ba, de ar fi nimerit epocile în care existau adevărați oameni de stat, probabil nu ar fi fost nici măcar niște secretari de pus tuș în călimară.
Și nu există nici o dilemă a vreunui necesar rost a celor doi… Nici măcar o întrebare de tejghea de cârciumă… Nu avem nici o butadă, nici o anagramă a sensului „conflictului”. Pentru că, fie scrise și cu litere diferite, toate acronimele politice de azi stau pe aceeași fundație roșie a răului inițial. A răului generat de neintervenția noastră la început de postdecembrism.
Păcat însă de timpul irosit de „tinerii” din spatele lor, care în loc să ia aminte la felul atât de urât în care se îmbătrânește în politica dâmbovițeană, în loc să-și refacă viața politică rămasă din restul existenței lor, stau și țin de sub subțiorii albiți de naftalina politică personaje ce ar fi trebuit de multă vreme înlăturate.
Și totuși, penibilele păpuși azilante se vor mai „confrunta”… Chiar dacă nu vor afla rostul pentru ceea ce se „bat”… Posibil nici măcar să nu își înțeleagă rolul din rostul gândit de alții.
Firește, „Mele” vrea șefia Senatului… Pentru că așa i s-a prescris. Iar dacă o prinde, deși nici muște betegite de o aripă (liberală!) nu ar mai prinde, nici măcar cu ziarul făcut cornet să audă ce îi spun cei din jur, formațiunea tuturor acelor alde de-ai politici va supraviețui. Dacă nu, „partidul” va deveni doar o alde de (hal de) istorie politică, singura diferență fiind aceea că se va întâmpla luni înaintea PSD-ului.
Și dacă „Trădiceanu” reușește să-l excludă, ca de la moș urâcios la moș ranchiunos, nu de la bătrân la bătrân în sensul înțelepciunii sfatului politic pentru țară, „Mele” tot va rămâne util PSD-ului. Pentru că nu numele formațiunii lui contează, nu ecusonul politic, asta dacă mai știe pe care l-a pus la rever din pumnul de acronime din buzunar, ci personalul, deloc auxiliar, care ar migra la plăcintele Senatului. Cel mai bine ar fi ca amândoi să se ia de mână și să plece. Pentru că, oricum politica are un iz pestilențial specific, măcar să ne scutească de întrebarea, singura pe care ne-am mai putea pune-o la un moment dat despre cei doi: de ce miros bătrânii (politicieni)?…
Lasă un răspuns