Generalul Berthelot – prima vizită în Ardeal după Marea Unire (1)

Lucrarea distinsului istoric militar orădean, dr. Constantin Moşincat Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT – Prima Vizită în Ardeal după Marea Unire, urcă suişul Operelor sale care sălăşluiesc pe culmea revelatoare a Dragostei de Adevăr, Libertate, Dreptate, Credinţă, Eroism, Suferinţă, Jertfă, Martiriu, Biruinţă, Înviere.

Cuvântul înainte, scris cu autoritate de Prof. univ. Dr. Dumitru Preda, reflectă ctitoria istoricului nostru, aşezată lângă alte şi dese ctitorii de seamă, constituind TEMELIA milenară a IDENTITĂŢII, DEMNITĂŢII, SPIRITUALITĂŢII şi VEŞNICIEI DACIEI noastre nemuritoare: „Noua lucrare a distinsului nostru coleg, Colonelul (r) Dr. Constantin Moşincat, se înscrie, fără îndoială, între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările locale, din această parte mult încercată aŢării – Bihorul, integrate însă armonios în circumstanţele, interne şi internaţionale, ale sfârşitului Marelui Război, pe fondul luptei consecvente de apărare a hotărârilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Acesta ne propune, de această dată, evocarea primului drum în Ardeal al generalului Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România [octombrie 1916 – martie 1918] (Constantin MOŞINCAT – Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT – Prima Vizită în Ardeal după Marea Unire. Ed. TIPO MC Oradea – 2019, p. 5-6)

Autorul îşi prefaţează lucrarea, ţesând cu măiestrie precizările necesare, care pun în lumină tâlcul istorisirii sale, puse la temelia soclului RECUNOŞTIINŢEI: bravului Soldat-ţăran, bravului Oştean, bravului Comandant, bravului Erou, seraficului Martir, sacrelor mame şi soţii, odoarelor – progenituri sfinte: „Şi multe din nenorocirile povestite, dacă nu toate, au la origini Războiul cel Mare, de <<spargere a lumii>>, cum i-au zis ţăranii din Bihor, în care prinşi au fost şi românii, în dramatice încleştări, adesea fără învingători şi învinşi, aşa cum lesne se poate vedea din însemnările unui căpitan român de pe frontul din Galiţia”, astfel: „Întreg Corpul al VII-lea [austro-ungar] din Banat se retrăgea spre Carpaţi dinaintea puhoiului rusesc… Ziua ne luptam deznădăjduiţi cu diavolii de cazaci, ne răream mereu, iar noaptea ne retrăgeam, întărindu-ne în noi poziţii de apărare. Hărţuielile s-au lungit o săptămână. Bănăţenii căliţi, din neam în neam, de mizeriile vieţii, se ţineau voiniceşte. Se luptau, fără să-i laud, ca nişte smei… Luptele ne înconvoiaseră de povara suferinţei. Mergeam dormind în frunte, iar soldaţii, în coloane după mine. Fiinţa noastră plutea inconştientă, legănată parcă de nişte valuri misterioase… Câte un soldat doborât de somn cădea, cei din urmă se rostogoleau peste el. Pe marginea drumului unii adormeau şi nu se mai trezeau…M-am prăbuşit pe prispa bisericii având braţul drept al unei cruci de căpătâi…,din cimitirul satului Naraiov. Turnul şi clopotele bisericii s-au prăbuşit… Ruşii veneau… Obuzele dărâmase biserica din Naraiov sub ruinele căreia ardeau răniţii, prinşi sub dărâmături, în focul altarului şi al icoanelor sfinte.” (Octavian Tăslăuanu, Hora obuzelor, Scene şi icoane din război. Ed. Librăriei C. Sfetea, Bucureşti-1916, p. 131-146)  

Cartea galbenă franceză – care încorporează 160 de documente ale ministrului francez de externe, identifică responsabilităţile şi cauzele primului război mondial, subliniind tendinţa de hegemonie a împăratului Wilhelm al II-lea, pe baza legii militare din anul 1912, prin care dorea redobândirea faimei expansioniste din urmă cu un secol.(Războiul european. Cauzele războiului după documente diplomatice din cartea galbenă franceză, Ed. Librăria nouă, Bucureşti-1914)

Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul declanşării războiului, fiindcă el era deja pregătit de austrieci şi unguri. Toate încercările Antantei de a se continua pacea au fost zadarnice. Regatul Român se afla între ciocan şi nicovală: Transilvania sub habsburgi, Basarabia şi Nordul Bucovinei sub ruşi, iar monarhul nepământean mustea de germanism, garnisit cu o camarilă filohohenzollernă. Graţie însă patriotului premier, boierul Ionel I. C. Brătianu, ţara noastră s-a declarat neutră.

În 20 Septembrie 1914, primul ministru Brătianu a încheiat o convenţie secretă cu Rusia, care „se va împotrivi oricărei atingeri aduse frontierelor, recunoaşterea drepturilor de anexare a teritoriilor din Austro-Ungaria cu populaţie românească, ocupare ce se va produce când se va considera de cuviinţă.” (Romulus Şeişanu, Alexandru Raţiu, România în timpul războiului 1916-1918, p. 10)

În primăvara anului următor, acelaşi premier comunica harta cu pretenţiile româneşti, cunoscute de Rusia, grupului anglo-francez, pentru ca în 4/ 17 August 1916, să încheie cu reprezentanţii Antantei o înţelegere secretă care ne garanta refacerea graniţelor iniţiale ale României, prin obligaţia ţării noastre de a intra în război la 15/ 28 August 1916. În Iunie 1916, guvernul ţarist era condus de Boris von Sturmer, care pentru a preveni revoluţia bolşevică a dus tratativele încheierii păcii separate cu Germania, care stipula împărţirea României: „ruşii să i-a Moldova până la Carpaţi; Galiţia de la Austria urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 47)

Fiindcă împărţirea nu putea avea loc, deoarece noi eram în neutralitate, s-a recurs la promisiunea, falsă de fapt, că armata rusă din Galiţia condusă de generalul Brussilov va veni în ajutorul armatei române pe Valea Tisei când se va face joncţiunea. După ce am intrat în război şi am pornit ofensiva de eliberare a Ardealului, ruşii au stat pe loc. Franţa care câştigase la limită, dar pierduse 1.000.000 de soldaţi în bătălia de la Verdun, iar germanii 1.300.000, a încheiat un tratat secret cu Rusia, trădându-ne, motivând că au fost nevoiţi pentru a bloca convenţia dintre Rusia şi Germania, astfel că în locul primei împărţiri, urma o a doua, care împlinea de fapt visul testamentar al lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a II-a, astfel: „întreaga Moldovă până la Carpaţi urma să fie dată ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee.” (Romulus Şeişanu, Alexandru Raţiu, România în timpul războiului 1916-1918, p. 20)

Şi fiindcă tot suntem la capitolul convenţiilor, al înţelegerilor secrete, al împărţirilor samavolnice, al răpirilor hegemonice râvnite, primim cu bucurie dezvăluirile istoricului nostru, faţă de care istoriografia românească n-a cutezat, raportat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), când Clemenceau i-a spus lui Brătianu între patru ochi: „Domnule, Dumneavoastră, România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa, cu Anglia, cu Rusia, dinainte de război.” „NU”! , a răspuns premierul român. Preşedintele Americii, Woodrow Wilson a venit la Paris, la Conferinţa de Pace, însoţit de „bomba sa” planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg şi cu anexarea tuturor teritoriilor din jur ce cuprindea, în propunerea sa: toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova. Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat: Israelul european, cu capitala la Lvov… Anglia (Lloyd George David) şi Franţa (Clemeceau) au refuzat planul propus de preşedintele american pe motiv că ţările lor nu pot plăti tot. Când a auzit Senatul american că ei trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson. Planul a rămas doar ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu s-a putut fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg?Lvov?, să se fondeze cel puţin altul, chiar mai mic – şi ochii au căzut pe Basarabia, teritoriu care nu era inclus în nici un tratat secret. Şi a rămas să se facă Israelul european doar în Basarabia.”   (Constantin MOŞINCAT – Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT…, p. 48-49)

Aşadar, se explică recunoaşterea de către parlamentele american, englez, francez, italian a Unirii de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia şi tot la fel se explică recunoaşterea numai de către guvernele acelor parlamente, Unirea Basarabiei cu România de la 27 Martie 1918.

„De ce au recunoscut acea Unire doar guvernele?: pentru a obliga Bucureştiul să plătească o cotă parte a despăgubirilor de război, pentru că Rusia ţaristă, infuzată cu capital englez şi francez, îşi crease industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie din Urali. Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră bolşevicii şi Lenin anulase toate datoriile Rusiei ţariste. Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile făcute de Rusia ţaristă. Ionel Brătianu a protestat şi a spus că, banii aceia, ruşii nu i-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov şi la industria din Urali, şi că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei. Totuşi a trebuit să le plătească, şi România, în perioada aceea a guvernării lui Brătianu, (1922-1926), a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate.” (Constantin MOŞINCAT…, p.49)

Plata s-a făcut de către România, cotă-parte, cu mare trudă şi sacrificiu, dar parlamentele american, englez, francez nu s-au mai întrunit niciodată să recunoască Unirea, reunirea, revenirea Basarabiei la Patria Mumă.

De ce a învins revoluţia bolşevică a lui Troţki, cele patru mari armate ţariste? Fiindcă, programul liderilor bolşevici, s-a dorit în aparenţă a fi un program de autodeterminare a popoarelor, nu însă pentru a-şi decide soarta în libertate, autonomie, demnitate, ci pentru a le sugruma în lanţul greu comunist. „Erau patru armate, coordonate de generalul Cornilov: armata generalului Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata generalului Denikin, care venea din Caucaz şi Marea Azov, armata generalului Vranghel care venea din Crimeea şi armata generalului Colceac care venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste patru armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a celor 52 de popoare, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainenii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea… Din Moscova au plecat 3 armate bolşevice ca să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a dus spre armata generalului Colceac, alta spre armata generalului Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de Cristian Rakovscki, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român. Acesta a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui.” (p.50) (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*