Drept de vot sau formă de „recensământ”?!…

Era de așteptat ca diasporenii să nu mai aibă pic de încredere în autoritățile de la București… Nu mai au ei, cetățenii din țară, darămite cei ce văd de afară, cu alți ochi, jocurile și matrapazlâcurile care se fac aici… Și era firesc ca românii de afară, românii umiliți de acel 10 august netras nici până astăzi la răspundere, nici măcar „în rem”, să fie reticenți… Cu această grea piatră atârnată de picioarele lor ar fi trebuit să plece autoritățile la drum în scrierea „metodologiei” votului prin corespondență… Inclusiv teama celor din Diaspora de a nu li se folosi datele personale de ședere din țările în care se află în alt scop.

Și nu, nu ar fi eliminat această temere nici măcar eventuala atașarea a unei declarații a autorităților, de tip GDRP, prin care să garanteze fiecărui elector că nu-i vor fi transmise datele personale înspre alte baze „de date” (oricum nu există nici măcar o minimă mențiune în acord cu normele CE privind utilizarea datele personale din partea unei autorități care solicită copii după actele de identitate, așa că, oricând, cei 20 000 de „înscriși” vor putea face sesizări privind posibila vulnerabilizare a datelor lor personale), ci singurul mod în care statul putea reda încrederea în corectitudinea sa față de românii de pretutindeni era tocmai de a elimina din proceduri exact actul pe care oamenii se tem să-l dea statului: documentul care dovedeşte dreptul de şedere eliberat de autorităţile străine. E adevărat, asta ar fi însemnat ca Statul Român să aibă acces la acele date! Ar fi presupus ca ministerul de Externe să aibă habar câți românii au acte legale. O acțiune imposibilă pentru un minister cu picioare de lut… MAE s-a pitit însă în spatele Autorității Electorale Permanente. Dar și Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, și în general guvernanții… Totul a fost aruncat în spatele unei autorității, de la care se va „tăia”, la o adică, acel cap al lui Moțoc pentru eventualele nereguli generate de „procesarea” votului, aceasta devenind un fel de Autoritate Electorală pentru votul prin corespondență…

S-a creat, de fapt, o perdea de fum pentru a împinge discuțiile despre numărul de secții de vot și despre numărul necesar de buletine care ar trebui trimise afară, într-o zonă de timp cât mai apropiată de alegerile efective. Când iarăși (ni) se va spune că nu a fost timp, că nu au existat informații, că felurite instituții nu au asigurat datele necesare stabilirii acelor „detalii”… Doar că nu vor mai fi vinovate ambasadele și consulatele, ci un AEP care, nu-i așa?!, trebuia să prevadă din numărul de înscriși pentru votul prin corespondență că trebuie un anumit număr de secții și urne de vot…

Oricum, felul în care a fost stabilită „metodologia” de înscriere a Diasporei pentru dreptul la votul prin corespondență arată că statul habar nu are de felul în care trăiesc și muncesc oamenii afară… Sau nu-l interesează… Că între două sau mai multe joburi, diasporenii își deschid internetul, pe telefonul mobil, nu de pe laptopuri sau calculatoare clasice, mulți nici nu au așa ceva, pentru că nu au timp să „butoneze”, își deschid așadar rețelele online, în fugă, pentru a vorbi cu ai lor. Nu pentru a trimite Statului Român scanări după acte… Ba, să le „încarce” pe un site care nici măcar nu are o versiune pentru telefonul mobil (adică, în loc de asigurarea unui drept, impunerea unei condiționări: accesul la un calculator)…

Or, este un motiv suficient pentru a considera, până la proba contrarie, că, după votul prin corespondență, singurul lucru exact pe care îl vor știi autoritățile va fi legat de numărul românilor de afară care au acte legale de ședere. Nu neapărat însă și numărul exact al acelora care au și votat. Sau al căror vot a ajuns la „destinație”… Pentru că, iarăși un semn de neglijență, în cel mai bun caz, autoritățile nu au asigurat și o metodă prin care alegătorul să poată verifica dacă plicul lui a ajuns la destinație. Mai ales că nu pot fi ignorate semnele de întrebare legate de onestitatea instituției care intervine, vrând-nevrând, în „triajul” plicurilor, Posta Română (sau felurite servicii de curierat). Cum îi asigură Statul Român pe alegători că plicurile cu voturile lor nu s-au „pierdut” pe drum, nu s-au rătăcit și au ajuns la timp? Și cât înseamnă ca durată acest timp? Ce se întâmplă cu plicurile care vor ajunge cu întârziere? Sau, mai grav, dar nu imposibil, se vor întoarce la expeditori cu mențiunea „destinatar necunoscut”.

Într-adevăr, 20 000, 30 000 de români înscriși în registrul AEP înseamnă ceva. Dar numai pentru cei ce nu au privit cozile de la alegerile precedente, numai pentru cei ce nu i-au privit în ochi pe miile de români rămași „pe afară”… Și ce facem cu miile de români neînscriși în această bază de date a AEP? Ce facem cu „badantele”, cu lucrătorii din construcții, din agricultură? La ei cum ajung autoritățile? Lor cum le este asigurat dreptul la vot în condițiile în care, până la această oră, pentru cei aflați în vacanță în timpul alegerilor, sau cei ce lucrează în meserii cu mobilitate greu de aproximat pentru acel moment, precum șoferii de tiruri, nu există o organizare clară?

Votul prin corespondență trebuia asigurat oricărui cetățean român, oriunde s-ar afla el. Nu doar celor ce lucrează afară și au acte legale de ședere. Pentru că se creează falii de discriminare. Iar câtă vreme votul prin corespondență nu este asigurat tuturor cetățenilor, el este vulnerabil și din punct de vedere juridic, chiar anulabil ca rezultat. Sau, de fapt, acesta este scopul?… Încă o falie, două, trei sau câte va fi nevoie, pentru a-i convinge pe români să stea „acasă”, oriunde le-ar fi casa la acel moment?!…

Sub pretextul posibilelor fraude, dar câte puteau fi oare?, votul prin corespondență a fost gândit din start limitativ. Dar să nu ajungem să trăim vremurile în care autoritățile vor „alerga” tocmai după timpurile în care exista o supraofertă a dorinței românilor de a vota…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*