Caracteristicile învățăturii indiene tradiționale

Potrivit celor două moduri fundamentale de filosofare ale indienilor, chinezilor și ale altor orientali influențați de aceștia (unul multimilenar, tradițional și eminamente meditativ-speculativ, altfel spus ermetico-esoteric și cripto-laconic, celălalt de dată recentă și cu rol de „locomotivă” economico-socială, dovadă locul fruntaș al Japoniei în economia mondială, respectiv spectaculoasele progrese înregistrate de Singapore, Taiwan, Coreea de Sud și China, ba chiar de India sau Thailanda), în educația de pe aceste întinse meleaguri asiatice coexistă metodele tradiționale și cele moderne (de inspirație occidentală). Poate că nu peste tot în Orientul Îndepărtat, însă cu certitudine că pretutindeni pe teritoriul Indiei…

Importanța și scopul avansatei educații din Japonia zilelor noastre sunt admirabil înfățișate de redutabilul economist Saburo Okita în cartea Cu fața spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul, București, 1992), cu ajutorul unei maxime/parabole a unui înțelept chinez din vechime: „Dacă îi dai unui om un pește, îl va mânca pe loc; dacă îl înveți să pescuiască, va mânca pește toată viața lui”!

La rândul lor, indienii se călăuzesc în sistemul lor educațional (tradițional și oficial, mai exact inspirat de modelul englezesc) într-o atare măsură după spusa unui înțelept antic, cum că mintea, forța și destinul sunt cele trei puteri care conduc această lume, precum și după foarte  discutabilul adevăr cuprins în proverbul indian „Lumea ar înceta să existe dacă filosofii n-ar purta-o în capul lor”, încât Theofil Simenschy se simte dator să precizeze: „Poate că nicăieri în lume, afară de Tibet, învățătura nu are o atâta însemnătate ca la indieni”.

Idealul vieții indienilor fiind dobândirea înțelepciunii, dar cum înțelept – ne face cunoscut Ernest Stere în Istoria filosofiei antice și medievale (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976) – nu poate să devină decât acela „care este capabil de a-și înfrânge egoismul, dovedind prin comportarea sa un simț puternic al respectului față de om, respectul vieții în toate formele ei de manifestare, sobrietate și tăria de a renunța la proprietatea individuală proprie”, iată de de ce în literatura lor religioasă și filosofică se afirmă foarte des că știința dă putere și că tocmai de aceea ea trebuie să fie ținta supremă a omului, idee susținută prin numeroase relatări despre discipoli care l-au slujit vreme îndelungată pe un învățător, cu speranța că acesta se va îndupleca să le împărtășească vreo știință, despre regi care sunt dispuși să dea grămezi de aur acelui brahman care le va arăta calea spre Sufletul universal (Brahma), despre brahmani ce se umilesc înaintea regilor înțelepți și despre bogații ce adesea se smeresc în fața înțelepciunii cerșetorilor.

Cu o atare mentalitate, totuna cu rostul de-a fi, este firesc ca fiecare indian din cele trei caste superioare (brahmani, războinici-nobili, plugari-negustori), să știe că în viață are de străbătut patru etape, adică să trăiască și să acționeze în conformitate cu tradițiile religioase multimilenare, care sunt pe larg prezentate în faimosul Cod de legi al lui Manu, cod elaborat între secolul al II-lea î.e.n. și secolul al II-lea e.n.: în prima etapă el trebuie să devină discipolul unui învățător și să locuiască împreună cu acesta, conviețuirea putând să dureze peste 30 de ani sau mai puțin, funcție de iscusința maestrului și – mai ales – funcție de priceperea tânărului; în cea de-a doua etapă, care începe îndată după isprăvirea învățăturii, indianul este dator (în primul rând față de tradiții) „să-și întemeieze un cămin, să aibă copii și să aducă zeilor jertfele orânduite de tradiție” (T. Simenschy); a treia etapă începe în pragul bătrâneții, când indianul își părăsește casa pentru a duce o viață de pustnic în pădure, unde „meditează asupra înțelesului mistic și simbolic al jertfei”; în fine, când indianul simte că i se apropie sfârșitul, renunță la tot ce-l leagă de această lume, „se face ascet și cerșetor”, „meditează numai asupra lui Brahma, principiul suprem al lumii, și năzuiește să se contopească cu el”, astfel parcurgând ultima etapă a vieții sale actuale.

Deosebit de importantă pentru tema acestui capitol este faza discipolatului. Din următoarele două motive:

a) Părinții au obligația să-și dea copilul la învățătură, căci o strofă din Hitopadeśa, cartea de precepte și povești morale, este cât se poate de categorică în acest sens: „Un dușman este tatăl, un dușman este mama care nu-și dă copilul la învățătură”;

b) Nu numai că aducerea discipolul la învățător, ne înștiințează Simenschy, este riguros stabilită pe caste („pentru un brahman la 8 ani, pentru un războinic la 11 ani, iar pentru un vaiśya la 12 ani”, copiii din casta oropsită/paria fiind opriți de la învățătură), dar acest moment referențial din viața indianului, dimpreună cu „felul său de viață, legătura dintre amândoi și liberarea discipolului din slujba învățătorului sunt descrise amănunțit în cărțile de ritual”.

Astfel, la prima întâlnire cu învățătorul său, discipolul primește funia sfântă (oare care-i legătura cu funia tracă de pe porțile de lemn ale maramureșenilor?!), pe care „o va purta de aici înainte toată viața, pe umărul stâng”. Da, căci ea are pentru primitor o semnificație atât de însemnată, încât Simenschy o echivalează cu „a doua naștere spirituală”, fapt pentru care membrii primelor trei caste sunt numiți „cei de două ori născuți”, ba chiar consideră că ar corespunde „într-o oarecare măsură cu botezul nostru”.

Rolul covârșitor al învățătorului într-o cultură care de mii de ani se bazează aproape în întregime pe tradiția orală (cartea a jucat doar un rol de auxiliar al instruirii prin grai!), reiese atât din faptul că indianul nu face deosebire între părinți și educatori (amândurora li se adresează cu guru), cât mai ales din nemărginita dragoste statornicită între maestru și discipol, așa încât nu numai că elevul nu comentează niciodată poruncile primite de la părintele său spiritual, ci-l ascultă orbește și-l servește respectuos pe întreaga durată a discipolatului, dar și după despărțire el „îi rămâne recunoscător toată viața pentru învățătura primită”.

Întrucât toată cultura indiană (foarte subtilele învățături din teologia brahmanică și budistă, sistemele filosofice, întreaga literatură versificată, până și legile) se transmit chiar și azi pe cale orală, ținta șederii îndelungate a discipolului lângă învățător fiind aceea de-a memora cu exactitate textele (de pildă, Rig-Veda a rămas practic la fel – „cuvânt cu cuvânt, silabă cu silabă, accent cu accent” – din secolul al V-lea î.e.n.!), nicidecum de a le studia, iată motivul pentru care dascălii indieni recurg la cea mai simplă metodă intuitivă (bazată pe nenumărate comparații), o metodă întrucâtva asemănătoare cu cea întrebuințată de Socrate, pentru ca elevii lor să poată înțelege ideile cele mai abstracte. În plus, pregătirea discipolilor pentru efortul intelectual-memorizator în continuă creștere, necesită supunerea acestora la dificile exerciții fizice, dar mai ales psihice, „pe care cu greu le-ar putea îndeplini un european” (T. Simenschy).

Despre oralitatea culturii antice în general și despre fabuloasa memorie a indienilor, iată ce afirmă prefațatorul Cicerone Poghirc în notele finale la cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii:

a) „Oralitatea este o trăsătură esențială a culturii antice în general”, deoarece și la greci „nu numai oratoria, poezia și drama, dar chiar și operele filosofice și istorice erau destinate lecturii publice”;

b) La Congresul de sanscrită de la New Delhi din 1972, C. Poghirc făcea parte din grupul celor peste două mii de savanți, pe care o fetiță de opt ani i-a uimit „recitând pe de rost, la cerere, oricare din cele 3976 de reguli ale Gramaticii lui Pānini”.

Theofil Simenschy nu-i dispus să atribuie indienilor nici întâietatea și nici originalitatea versificării culturii lor, care „s-a născut fără arta scrierii și a fost transmisă timp de secole fără ea”, de îndată ce la greci, Iliada și Odiseea în chip asemănător s-au transmis vreme de câteva veacuri.

De ce și-au versificat indienii antici cea mai mare parte din literatura lor religioasă și profană, până și aceea care n-are nimic de-a face cu poezia? În primul rând pentru faptul că toate literaturile antice încep cu poezia, proza apărând mult mai târziu. De pildă, între primele imnuri din Rig-Veda și primele texte liturgice în proză este o distanță „de cel puțin două mii de ani”! Aproape la fel stau lucrurile în literatura antică greacă, iar Cartea cântecelor din multimilenara cultură chineză este o colecție de poezii apărute în secolele XI-VII î.e.n., urmată la mare distanță în timp de prozastica triadă Cartea munților și a mărilorCartea apelorCartea regelui Mu, forma literară a miturilor și legendelor care circulau oral încă din veacurile III-IV e.n. Lucrul acesta, dimpreună cu absența scrierii în acele vremuri depărtate, explică atât oralitatea popoarelor antice, cât și formidabila memorie a omului de-atunci. Cum spuneam mai sus, indienii și-au versificat nu numai textele liturgice, ci și operele științifice de medicină sau astronomie, dar mai cu seamă Codul lui Manu, în egală măsură tratat juridic și operă literară.

În al doilea rând, ritmul are un rol de prim rang în cultura și educația indiană, căci – ne spune același Simenschy – „Versul se întipărește mai ușor în memorie și se păstrează un timp mai îndelungat decât proza”.

Deoarece tradiția textelor profane diferă substanțial de cea a textelor religioase, care fiind considerate sfinte, școlarul are obligația să evite cu grijă „orice greșeală în pronunțare, accentuare și în modul de a recita” (cea mai neînsemnată greșeală este asimilată cu un mare păcat!), Codul lui Manu face din cunoașterea Vedei un privilegiu al castei brahmanice, statornicind următoarele: „Brahmanul să recite regulat Veda, la timpul potrivit, fără silă, pentru că aceasta-i datoria lui cea mai înaltă; orice altă îndatorire stă mai prejos”. Și mai departe: „Brahmanul devine capabil de-a fi fericit prin simpla recitare a Vedei, indiferent dacă îndeplinește celelalte ceremonii sau nu”.

Potrivit acestor prescripții, chiar după ce a fost redactată în scris, Veda a rămas o carte atât de esoterică pentru indienii de rând (complet pecetluită și ascunsă), încât – cu excepția Upanișadelor (comentariile vedico-filosofice cele mai recente) – „până în ziua de azi Veda nu e  citită deloc, nici chiar de învățați, oricât ar fi de venerată și oricât ar fi socotită autoritatea ei divină drept o călăuză care nu poate greși” (T. Simenschy).

India nu s-a abătut de la ceea ce constituia regula popoarelor antice avansate (caldeeni, egipteni, greco-romani, chinezi) cu cunoașterea comună sau exoterică, adică destinată tuturor, și cunoașterea esoterică (destinată aleșilor). Așa că, fiind literatura religioasă și filosofică rezervată unui număr redus de privilegiați, în primul rând brahmanilor, ultima perioadă a instruirii indiene tradiționale avea/are ca scop inițierea acestora în mistere și învățături mistico-filosofice, îndeosebi în cele din Upanișade sau Vedanta (sfârșitul Vedelor), care – susțin cugetătorii postupanișadiști – îl ajută pe cel ce le cunoaște să se elibereze de renașteri. Dar cum „upanișade” înseamnă „învățături secrete”, adesea ele recomandă cititorului să nu divulge vreo învățătură omului nevrednic de ea: „Această învățătură despre Brahma s-o comunice tatăl fiului cel mai în vârstă sau numai unui școlar iubit, nu însă altuia, oricine ar fi, chiar dacă i-ar da întreg pământul înconjurat de apă și umplut cu comori”.

Doar câteva cuvinte despre manuscrisele și manualele indiene. Conservatorismul indienilor reiese și din faptul că, având în vremea din urmă hârtia și tiparul la îndemână, ei continuă  (cel puțin în perioada când Simenschy își elabora tratatul) să scrie pe foi de palmier și pe coajă de mesteacăn, ambele materiale lesne degradabile, inclusiv cu contribuția climei excesive de pe aceste meleaguri. Iată motivul pentru care, ne informează redutabilul indianist român, „cele mai multe manuscrise pe care le avem și după care s-au editat mai toate textele indiene de către învățații europeni, datează numai din ultimele secole”, manuscrisele din secolele XIII-XIV, de exemplu, fiind extrem de rare, iar cele din antichitate neexistând nici de leac.

Este adevărat că în anul 1900, savantul german M.A. Stein a descoperit în deșertul din Turkestanul chinez peste 500 de tăblițe de lemn cu scriere indiană, tăblițe aparținând secolului al IV-lea sau chiar mai vechi. Atâta doar că respectivele tăblițe dețin o restrânsă valoare muzeal-arheologică, pentru că „nu cuprind nici măcar un  singur text mai important, care să nu fie cunoscut și din alt izvor”.

Manualele didactice indiene cuprind sūtrele (regulă scurtă, mai exact învățătură comprimată în câteva cuvinte, întru o mai lesnicioasă memorare), adică acele entități lingvistice cu adevărat specifice culturii/literaturii indiene, prin care autorii lor caută „să spună cât mai multe lucruri în cât mai puține cuvinte”, chiar dacă aceasta dăunează înțelesului și clarității. Astfel, cărțile indiene de gramatică, potrivit sūtrelor lor, nu admit nici măcar o singură literă de prisos. Același laconism, învecinat cu cripticismul, se întâlnește și în manualele de filosofie, scopul sūtrelor din ele fiind acela de-a sugera ideea și de-a ajuta memoria. Taman ca scrierile antice chineze (Cartea despre Tao și virtuțile sale, de pildă), cu cât manualul este mai vechi , cu atâta el este mai obscur și, ca atare, mai dificil de priceput fără ajutorul unui comentariu. Dar nu de puține ori, însuși comentariul are nevoie de un alt comentariu…Desigur, elevii învățau pe dinafară sūtrele, iar învățătorii le dădeau explicațiile trebuincioase pentru înțelegerea lor. Ulterior, toate aceste explicații au fost scrise, astfel rezultând niște voluminoase comentarii la sūtre, fără de care ele ar fi de neînțeles chiar pentru majoritatea indienilor. Sūtrele mai recente, ne face cunoscut Simenschy, „sunt simple colecții de precepte sau învățături, formulate și adaptate spre a servi ca manuale pentru diferite științe, ca: ritual, filosofie, legi, gramatică etc.”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*