Cenușa unei lumi bolnave…

Măcar animalul ăla a mai fost tratat pe la Psihiatrie… Măcar nenorocitul ăla va ajunge într-un final undeva în spatele gratiilor, departe, cât mai departe de lumea noastră dezlănțuită… Dar cu noi, noi ăștia din lumea liberă de afară, ce facem?… Noi cum ne tratăm? Pentru că, se vede clar, avem nevoie de o „repornire”. Acum ne amăgim, suntem amăgiți de necesitatea și suficiența unei „restartării” a politicului, a guvernării, a instituțiilor publice… De parcă ar ajunge, de parcă apoi vom fi cu totul alții, într-o cu totul altă societate, într-o cu totul altă țară… Dar cu „lumea dezlănțuită” din noi, asta deșănțată, degradată, morbidă, cu ea ce facem?…

Cazul Caracal ne-a pus o oglindă în față… Nu ne uităm însă în ea pentru a vedea și corecta reflexiile noastre bolnăvicioase, pofticioase, machiavelice, de socionecrofagi ce ne înfruptăm din răul imagistic și verbal, ci o privim ca pe un ecran din care ne hrănim… Și nu cu o foame viscerală, ci o poftă tenebroasă.

Mesajul CNA către televiziuni a fost corect, posturile TV „au exploatat emoțional cele întâmplate”. Dar dincolo de ele, de ecranul lor, aplecarea noastră bolnavă de a privi, de a consuma, de a devora „marfa” lor, ea oare cum se numește?…

Cum se numește și cine sancționează însă exploatarea emoțională pe care o fac politicienii? Felul lor de a se hrăni dintr-un subiect, nu dintr-o scuzabilă foame de bani precum media, ci dintr-o autosatisfacere patologică? Și care, la rândul lor, azvârlind mai departe ceea ce știu să facă și să producă mai bine, dejecții de păreri, alimentează cercul vicios al exploatării declanșate de televiziuni.

Pe ei cine îi sancționează? Pe ei, dar și pe liderii unor ong-uri ori inși uitați prin colțurile mucegăite și împăienjenite ale societății, treziți acum de tsunamiul oportunității de a ieși în față.

Televiziunile livrează ceea ce li se cere „Otevizate”, îndobitocite, transformate într-un furnizor de mâzgă al unui ceas ce a stat la aceeași oră cinci. Politicienii și feluriții lideri ai societății ne „livrează” însă ceea ce nici măcar nu le cere cineva. Ei vin cu propriul oportunism. Iar dacă în cazul media este vorba de un profit comercial (sinistru, explicabil, nu justificabil), în cazul celorlalți este vorba de simptome, de patologii, de ieșirea „în față”, de expunere a unor personaje suferind din cauza absenței de pe „scene”, a adormirii, a uitării, a ignorării lor…

La nivelul partidelor și ong-urilor, ca mase, acțiunea este simplă, consecința mimetică. „Trebuie să ieșim și noi să spunem ceva!”. Or, un comunicat cu simple condoleanțe și asigurări de empatie nu mai ajunge. Nu le ajunge pentru a ajunge acolo unde se bat pe procente de băgare în seamă, căci nu se poate chema „notorietate”, cu televiziunile, ziarele, site-urile. Și unii și alții vor procente din feliile celorlalți. Iar condoleanțele nu le poți transmite de prea multe ori, oricum ai încerca să le „împăturești”. Trebuie ceva „nou”. Ceva care să atragă atenția. De altfel, cine a empatizat cu adevărat cu familiile, cine nu a căutat să se înfrupte din trupul de negăsit al copilei, s-a oprit în acel punct. Ceilalți, în schimb, au revenit, au plusat… Întâi au copiat și aruncat în spațiul public știrile inițiale. Apoi, le-au „mestecat”, reinterpretat, le-au completat cu detalii de nicăieri, cu orice „plus” care să-i pună în evidență. Au rostogolit informațiile, le-au răsucit, le-au „adăugit” și le-au pus în „corpusuri” noi, trecând dincolo de nivelul unor „fake-news” -uri.

Fiecare, politician, ong-ist, sindicalist a venit cu propria-i „abordare”. Fiecare, lamentându-se de felul mizerabil spre pervers de a fi în care ceilalți au umplut spațiul public cu informații false, a făcut la rându-i același lucru.

Cu toții s-au urcat pe crucea nepusă al unui mormânt încă nesăpat doar pentru a se vede ei mai bine. Suntem o societate, nu îmbolnăvită, asta eram în trecutul cenușiu, ci bolnavă… Patologic, suntem într-o leșie care ne mistuie, nu dimprejurul nostru, ci dinăuntru…

Politicienii, sindicaliștii și șefii de ong-uri de azi, actorii, actorașii și figuranții de ieri ai scenei publice, cu toți s-au năpustit peste trupul sărmanei copile, cu toții, cu fiecare cuvânt, cu fiecare impresie, cu fiecare manifestare, vrând să smulgă câteceva.

Ne aflăm, nu într-o stare empatică generalizată, ci la limita uneia necrofage… „Eroismul” de carton de pe rețelele sociale a migrat în spațiul public, palpabil. Politicieni, deși abia își găsesc un rost, se avântă în declarații de izbândă. Doar să prindă și ei un procent. Totul pe principiul, cinic al politicianului dar și al ahtiaților de alte sorginte, că și o tâmpenie aruncată înseamnă un „pixel” la notorietate.

Vă faceți chip de lut din pământul încă nesăpat al unui mormânt! Al unor morminte… Al unui cimitir întreg, poate… Dar aveți grijă până unde vă avântați în această autosatisfacere patologică a maniilor voastre… Să nu treceți dincolo de nivelul animalic al bestiei cu chip de om…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*