„Cântarea României” (continuă)

Mimarea actului artistic a fost calea pe care au urmat-o cei îndrumați, orientați de „instructorul profesionist” cu temeinice cursuri de partid (bun executant), docil, ascultător al doctrinei așa-zisei „necesitate socială”, artă pe capacitățile și nevoile oamenilor muncii. Îndrumarea (informarea) era desfășurată de instructorul activist în forme organizate (aprobate): „cenacle” de amatori (voluntari obligatorii) la nivel de întreprindere, organizație economică, casă de cultură, cămin, școli, licee etc.

Vârful de manifestare și „excelență” îl constituiau „festivalele”, concursuri, expoziții județene, interjudețene, naționale, bun prilej de verificare a „muncii artistice” a instructorilor și a modului de reflectare în artă (naivă, amatoare, muncitorească, artizanală) a indicațiilor prețioase trasate de partid și care musai trebuiau să dea roadele așteptate de organele superioare de partid (că cele inferioare nu cutezau nici măcar a fi), acelea și nu altele.

Temele acestor „cenacle”, „festivale”, expoziții erau alese cu mare grijă și sugerate (nu impuse cum se zice) „că așa trebuie măi tovarăși” și nici pomeneală de ce simt, ce știu, ce pot executanții, copii, tineri, adulți, adunați cu japca și nu împinși de vreo „necesitate socială” ori ceva patimă creatoare „ca să răspundem chemării partidului”, că vrei nu vrei bea Grigore aghiazmă, că de unde nu e nici Dumnezeu nu cere!

Uriașa „mișcare artistică de masă”, cum raportau lătrăii, a rămas doar în mintea îngustă a activiștilor care vedeau în ea o cale de a avansa în ierarhia de partid și nici prin cap nu le-a trecut ceea ce susțineau cu gura până la urechi „că arta și știința îl ridică la un nivel superior pe omul nou al socialismului”, se făcea că nu știu câtă obidă aduceau în sufletul stors de îndeplinirea planului, depășirea normei, munca suplimentară ori voluntară (obligatorie) ca apoi să-i ardă de cântat la cor, de dansat, de pictat ori să țipe în brigăzile artistice (nu mai erau și de agitație să nu dea idei cuiva!?).

Mișcarea artistică de masă s-a născut de la „necesitatea organizării timpului liber”, a acaparării totale a vieții individului pentru că în timpul liber s-ar putea să-i vină ideea că are și el dreptul să trăiască cum vrea el nu cum vrea partidul și că poate lui îi place altă muzică fără marșuri triumfale ori, ferească marxim-leninismul, să nu-și croiască alți zei decât cei ce ne sunt „necesari măi tovarășe”; și a curs așa, după legile marxiste, pentru a-și găsi continuare „firească” în grija părintească a partidului pentru ridicarea nivelului spiritual, grijă mult mai perversă ce punea individul ca în timpul său liber (timp numai pentru el) să cânte (ori să descânte) mărețele înfăptuiri nu ale partidului, nu ale poporului ci ale clasei muncitoare condusă cu înțelepciune de partid și genialul conducător.

Eu n-am uitat că a trebuit să-i rabd, să-i ascult (ca să nu fiu dușman al poporului), am înghițit „indicățiile prețioase”, mi-am blestemat timpul pierdut prin ședințe; eu cel crescut, educat, autocenzurat să știu, să fac artă, să descopăr arta m-am făcut că urmez indicațiile aberante ale unor nulități ce încă se laudă cu școlile de instructori de partid, ai unor grei ai propagandei cocoțați pe scara cînturilor de partid deveniți, așa din senin, atoateștiutori și atotpotenți, deținători ai adevărului absolut, acela aprobat și recunoscut de partid și de ei.

Cântarea României era apoteoza, absolutul, pentru tovarășul bine informat și instruit, ceilalți – niște ăia gomoși, profesioniști, absolvenți de studii superioare, greu de controlat, greu de convins și păcălit – artiștii, plătesc actul creației cu viața lor; de aceea se pompau fonduri în nemaipomenita, formidabila artă naivă, amatoare, muncitorească ori cum i-a mai zis criticii de curte spre a le scuza existența și absurditatea.

Fonduri de achiziții au dispărut, locurile la școlile superioare de artă s-au împuținat, liceele de artă au dispărut, unele facultăți de artă au trecut la seral, așa să poată și omul muncii să se instruiască. Doamne, cât de absurd, după opt ore de muncă să vii să vibrezi în fața unui studiu după natură; ei bine, și ce ei nu o credeau, dar și-au introdus mai ușor delatorii în institute și în uniunile de creație ale oamenilor de artă.

Bine maestre, dar acum nu-i la fel?, o să-mi șicanez politrucul cultural reciclat în scriitor, artist naiv, negustor, manager dar toate doar de tarabă că ei au fost și ei sunt încă. La o primă vedere, așa ca din avion, lucrurile parcă s-au mai schimbat: n-avem confruntări naționale, festivaluri, expoziții de artă amatoare, naivă etc, n-avem Cântarea României declarată oficial dar vând comori în lumea județelor; se observă că dragostea obsesivă a consiliilor județene, municipale, orășenești, comunale se îndreptă (dacă de îndreaptă) doar spre festivalurile de folclor – contrafăcut, periat, televizat, țesălat -, de muzică ușurică, spre școli populare ori centre de creație (ce nu crează nimic).

Deci Cântarea României continuă că ce altceva este emulația acerbă a mișcărilor de amatori, expoziții cu premii oferite, festivaluri, publicații de cea mai joasă valoare, existența unor inspectorate de cultură care n-au ce inspecta (coordona, influența, manipula), a unor centre de creație în care copiile sunt maximul de realizare și fonduri vin de la administrație total „dezinteresat” dacă șefii, directorii, maeștrii, instructorii, managerii sunt de aceeași culoare politică ori măcar rude cu colorații politic ce dețin temporar puterea administrativă.

Aprobarea și susținerea cu abstinație doar a unei producții minoră (artă naivă, amatoare, numai cultură nu) denotă că cei ce conduc ori sunt aceeași ori nu se pricep ori sunt înadins consiliați prost de purtătorii de vorbe ce au fost și sunt încă ori, și mai clar ei, edilii, șefi, conducerea, baronii etc, nu fac decât să continuie falsificarea actului artistic, a sensului său, a rolului artei și artistului în societate.

Chiar dacă nu impun idei propagandistice, „fenomenul artă amatoare” născut mort în laboratoarele propaganei proletare este reanimat, întreținut artificial în detrimentul bunului gust, al spiritului elevat; se pare că și de aici se pot face transfuzii nu de trăiri, nu de idei, nu de „noi cuceriri” ci de atenții, influență și bani.

Privite în ansamblu manifestările artei culte (de parcă ar fi și artă incultă), concerte, expoziții, simpozioane, tabere, lansări de carte, conferințe despre artă trec sub un văl de tăcere și total anonimat chiar dacă au și participare națională sau internațională, în schimb expoziția de artă naivă (naiv egal fraier), a vărului, a fostului ori expozițiile de țoale, pantofi, lenjerie (creații) a unor persoane necalificate dar cu „nume grele”, concertul băieților de după blocuri, foclorul (ce lipșește cu desăvârșire) sunt, vorba lui Nae Cațavencu, aclamate îndelung. Dar nu numai aclamate ci și finanțate, susținute, încurajate (ca brigăzile artistice de pe vremuri) ridicând semne de întrebare; e bine, n-avem altceva, cui folosește? nu oare așa se menține rezerva de cadre de viitoare „cântărețe”, „lăutărețe” lingușitori și delatori (ce trec pe la poliție să-și primească contravaloarea „informațiilor”) că mai știe poate, trebuie, într-o viitoare dictatură a imposturii, a nulităților cocoțate în copacul puterii. Arta spiritualizează lumea, opera echivalează cu o apropiere de Dumnezeu.

Artistul se autoflagelează spre a descoperi noi valențe ale frumosului, noi sensri ale drumului spre frumos că frumusețea este o cale de înălțare a omului spre Dumnezeu, omul ca făptură minunată aflată între mister și cunoaștere, artistul cercetează misterele (incertitudinile) să le aducă spre accesibil ori, sondând, descoperă noi valențe – iată misterul de ce nu se nasc artiști peste noapte, de ce unii sunt descoperiți mult mai târziu, după dispariția lor.

Prin prisma celor arătate, arta este incompatibilă cu comunismul ateu (am văzut cum arta a fost despuiată de mister și transformată în formă fără fond) goală, seacă, doar formă și aceea mimată. Comunismul neagă divinitatea – îi neagă artistului eența existenței sale, tgaina, misterul din care el se hrănește pentru a încânta, educa, șoca, tranforma, atrage pe consumatorul de artă, pe individul înrobit de materie, de senzualism.

Comunismul nivelator pune pe aceeași treaptă creatorul cu obiectul creat, divinitatea cu vulgul, esența eternă cu materia pieritoare și veșnic în transformare. Să întreb ce fel de artă s-ar mai putea naște din vidul de speranță, din supunerea oarbă în fața prezentului material (perisabil) în lipsa penetrării în spațiile abisale ale existenței? Răspunsul l-am trăit cu toții: o literatură seacă, artificială, ruptă de sensibilitatea tipică umană-românească, o poezie – vorba nemuritorului – „a înșira la vorbe goale ce din coadă au să sune” ori numai bună pentru brigăzile artistice, o pictură fără pictualitate, fără trăire dar plină de intenții odios de laudative, totul și nimic, o probă, un exemplu de cum nu trebuie să faci.

Și mă întreb cu uimire cum credea „activul” că arta (arta pe care o promovau) putea să ridice nivelul spiritual al oamenilor când chiar prin doctrina lor negau existența spiritului, dar știm doar partidul gândea pentru toți. „Producția artistică de masă” s-a dovedit de la naștere și până în zilele noastre a fi o producție de scaun și la figurat și la propriu.

Partea figurată se subînțelege de la sine și despre ce scaun e vorba dar la modul real propriu s-au înălțat multe scaune, tronuri de mari specialiști îndrumători (doctrinari), „creatori de naivități”, instructori folcloriști (creatori nu culegători) și indivizii ăștia, care abia știau vorba cronicarului „a ceti și scrie”, iată-i azi s-au pus pe producție, mai ales poezie că e scurtă și se scrie mai repede. Heliade zicea „scrieți băieți numai să scrieți”; eu îi sunt ecou pentru secolul al XXI-lea: nu mai scrieți băieți dacă n-aveți CE scrie. Să arzi e una, să te frigi e alta și, Doamne, câți dobitoci s-au fript dând apă la moară căminului, clubului, casei de cultură, brigăzilor „conduse” de „specialiști” aleși, crescuți, educați, dogmatizați, modelați de „viziunea profundă a doctrinei comuniste, de umanismul indicațiilor genialului conducător” – urmau ovații și urale.

Această subcultură animată ne inundă prin amatori, lăudători, instructori, foști activiști – actuali poeți -, doamne bine intenționate, onorabile matroane care n-au ce face cu pensia, fiind mama, sora, soția, soacra unui tovarăș ce a fost mai roșu, mai albastru ori mai kaki, dau năvală în edituri (unele ale lor ori dedicate lor) și fără nici o jenă ne sufocă cu inepțiile recitate sacadat și dramatic.

O actriță poloneză, la o întrunire cu un public englez, le recită în poloneză cu atâta patos și dramatism încât cineva, mișcat și înfiorat, întreabă din cine a recitat. Când aplauzele se opresc, moderatorul anunță: „doamna a numărat de la unu la o sută”. S-au pus pe făcut cronici, povestesc conținutul – ca într-un comentariu de gimnaziu – cum ar putea să sondeze intențiile autorului, să-i găsească codurile, să-i descifreze lumea ca să-i lumineze și pe alții – de unde din grotescul imposturii nu se poate. Abia atunci tu, cel ce „latră pe lângă ursul care trece”, îți vei găsi rostul, atunci când vei simți ridicolul impertinenții.

Arta e creație, e naștere și-i însoțită de chinurile facerii și e curată blasfemie să lălăi cu nonșalanță pe lângă operă doar așa să afle gură-cască ce deștept ești tu, cel ce se dă pe lângă ograda creatorului și habar n-ai că ce vezi, vezi doar printre șipcile gardului. Și văzând azi atâta maculatură și atâta impostură, „atâtea producții de masă” cum să nu-l contrazici pe Heliade cu celebrul îndemn (de secolul al XIX-lea) „scrieți băieți, numai să scrieți”? Eu aș zice nu mai scrieți „băieți” că n-aveți ce scrie.

N-avem altceva? Nu putem ieși în lume cu alții? Ba da, avem dar artiștii nu se lasă duși cu preșul, nu cântă după ureche și n-au timp de pierdut cu prostiile temporare ale unei societăți ce e în criză și temporară permanent; arta crează certitudini ori le selectează spre bucuria celor ce le pot trăi. Ei!, asta nu dă bine la dosar măi tovarășe!

În Spania, civilii doritori de instrucție artistică au la dispoziție academii particulare conduse și vizate de artiști consacrați; spre ele se îndreaptă cei ce se simt chemați (nu delegați). În Franța primăriile încurajează cetățenii cu aptitudini punându-le la dispoziție spații materiale dar nu și cadre calificate (un fel de amatori de la noi), nu-i împinge în concursuri, festivaluri, nu le spune că sunt ceea ce nu sunt, nu-i face artiști și nu-i manipulează. Corurile de copii sunt organizate, finanțate de biserică și conduse de dirijori celebri; în Italia Techino D’Oro este organizat și finanțat de RAI.

În satele noastre corurile sunt organizate de biserică conduse de profesori de muzică (dacă îi mai au), susținute (uneori) și de primării, ceilalți sunt artizani și se bat cu cărămida în piept că și-au expus oalele, cusăturile, ciopliturile din Suedia până-n Canada, de la Paris la Tokio. Ei nu sunt artiști, ei se numesc cu o mândrie binemeritată meșteri, meșteri adevărați nu artist naiv (fraier).

Ce uriașă diferență între ei și „artistul plastic” care face copii la comandă, a expus cu școala populară și are dreptul să-i privească de sus pe cei cu studii de specialitate care nici nu pot (nu că nu își permit) să facă tablouri după Șășchin, Perov, Aivazovsche, el poate, el face și le semnează. El e artist. Pe el îl agrează, aclamă și-l susțin cei ca el pentru că au puterea, au banii dar nici nu bănuiesc că le lipsește cu desăvârșire cultura, acea minunată hrană a sufletului ce este vitală pentru spirit, pentru calitatea de a fi OM.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*