Cristian Marinescu, absolvent de istoria artei la Universitatea din Bucureşti și comentator de artă, studiind arta romană târzie la nivel masteral ne oferă o lucrare de cercetare apărută în anul 2015 despre „Hipogeul tomitan cu banchet euharistic – o reinterpretare vizuală”. Domnia sa face o trimitere la unele elemente de costum ce apar la personajelor pictate sau sculptate, în cavoul tomitan roman (Constanța), pe o lespede de piatră de calcar (folosită posibil drept uşă într-un cavou, piesa fiind compusă din patru chenare dreptunghiulare și imitând panourile unei uşi în 2 canaturi – asemănătoare întru-câtva cu porțile de piatră descoperite în mormintele tumulare din Valea Regilor traci din Bulgaria – ca o poartă ce separă cele două tărâmuri, ale vieții și ale morții), în cavoul roman din localitatea Silistra (Bulgaria, Durostorum), dar și în mozaicurile Bazilicii Sfânta Fecioară – Sfinții Ermacora și Fortunato din Aquileia (Italia) ce își are rădăcinile pe la anul 313. Cavoul (hipogeul) tomitan (Constanța) „cu banchet euharistic” este un mormânt unic în România, datând din perioada împăratului Constantin. Frescele de aici, ce datează din anul 330 d.Hr., ilustrează un festin funerar şi diverse reprezentări cu animale. Acesta a fost descoperit în 1988, atunci când s-au construit blocurile din cartierul Tomis. Frescele din mormântul Hipogeu pot fi admirate în imaginile reconstituite expuse într-o sală a Muzeului Naţional de Istorie şi Arheologie din Constanţa (MNIAC).
Actualele vestigii romane cunoscute și cercetate de la Tomis oferă numeroase informaţii despre elitele tomitane din secolul IV e.n., deopotrivă aristocraţi provinciali, sau ofiţeri veterani din armata romană. Astfel, analiza stilistică a hipogeului (mormântului cavou) zis și „cu banchet euharistic” „…relevă o puternică influenţă coptă asupra mediului aristocratic tomitan, poate chiar provenienţa unor elemente aristocratice din Orient şi cu precădere din Egipt. Un prim argument poate fi reprezentat de evoluția tunicilor, o consecinţă a reorientării modei. Ca element de costumație, tunica are începând cu secolul IV ştraiful de diverse grosimi, pornind de la umeri până la tiv (clavi). Prin intermediul decoraţiei se distinge și poziţia socială a purtătorului. Asemenea piese vestimentare pot ajunge până la genunchi, terminându-se cu o margine luminos ornamentată. Efectul este acela de îmbogăţire prin apropierea de culturi străine, neclasice. Klaus Wessel, în lucrarea sa din 1965, „Coptic Art” (arta coptă), arată că noua modă de factură coptă cu care intră în contact curtea imperială se regăseşte în mozaicurile celei mai vechi basilici din Aquileia, precum şi în pictura murală a mormântului-hipogeu al cuplului din Silistra (Bulgaria), cunoscut în antichitate drept Durostorum.”, ne comunică domnul Cristian Marinescu. Aquileia este o localitate din provincia Udine, în regiunea Friuli-Veneția Giulia, în Italia. Istoric vorbind, orașul a fost fondat în 181 î.Hr., fiind la apogeul său, unul din cele mai importante orașe ale Imperiului Roman. Aquileia a fost și un centru religios creștin de prim ordin, între secolul al IV-lea și secolul al XV-lea, sediu al Patriarhiei de Aquileia. Aquileia este un oraș situat în apropiere de Marea Adriatică, între Palmanova și Grado. Colonia latină (este vorba despre ultima colonie latină fondată, în continuare n-au mai fost decât colonii romane) a fost fondată în 181 î.Hr., sub conducerea a trei romani: Publius Cornelius Scipio Nasica, Caius Flaminius Nepos și Lucius Manlius Acidinus Fulvianus. Trei mii de pedestrași, precum și cavaleri s-au stabilit acolo pentru a supraveghea Istria nesupusă și pe galii transalpini. Aquileia a devenit oraș în mai puțin de un secol. În timpul domniei lui Augustus, Aquileia a fost proclamată capitală a celei de-a zecea regiuni a Italiei Regio X Venetia et Histria (grosso modo, Regiunea Veneto și Istria). Dezvoltarea orașului, în această epocă, este atât de puternică, încât a fost comparată cu o a doua Romă. În perioada medievală, Patriarhatul de Aquileia a cunoscut o evoluție proprie, aflându-se în repetate rânduri într-o poziție împotriva Republicei Veneția și a patriarhului rival din Grado, (Noua Aquileia) Istoria arhitecturii Bazilicii Sfânta Fecioară – Sfinții Ermacora și Fortunato din Aquileia își are rădăcinile de prin anul 313, iar mozaicurile de aici arată că noua modă de factură coptă a intrat în contact cu moda de la curtea imperială romană.
Mormântului-hipogeu al cuplului din Silistra (Bulgaria), cunoscut în antichitate drept Durostorum, a stat la baza interpretării cronologice şi iconografice a mormântului-hipogeu cu Banchet euharistic din Constanţa (Tomis), la data descoperirii acestuia de către cercetătorii Virgil Lungu şi Constantin Chera. Mormântul din Silistra se numără printre cele mai faimoase opere ale civilizației antice. Lui i-au fost dedicate sute de articole, monografii și studii, atât acasă, cât și în întreaga lume. Acesta a fost descoperit întâmplător în anul 1942, la marginea de sud a orașului, unde se află necropola antică din Durostorum – unul dintre cele mai importante orașe romane ale Dunării de Jos în secolul II-VI. De la anul 106 până la secolul VI d.Hr., aici în mod continuu și fără întrerupere a fost cantonată unitatea militară cea mai importantă a imperiului Dunărea de Jos – Legiunea XI Claudius. Durostorum era un important post al imperiului împotriva invaziilor barbare (în principal gotice). În secolul IV orașul a cunoscut o dezvoltare rapidă. Dovada acestui fapt sunt impresionantele băi urbane (ca dimensiuni), numeroasele temple păgâne și altare, vilele urbane și suburbane găsite aici. Mormântul roman face parte din patrimoniul arhitectural. În interiorul lui se află o friză cu 11 câmpuri dreptunghiulare acoperite, în cadru de cărămidă roșie, amplasate pe un soclu alb (a.s.v. simbolistica numărului 11; de numărul maeștrilor, sau numărul luminii, numit și Poarta Ascensiunii). Friza ce „rulează” de-a lungul zidurilor mormântului și conține 11 panouri, are reprezente portrete de sclavi (servitori), bărbați și femei, care aduc diferite cadouri și articole de îmbrăcăminte maeștrilor (stăpânilor). Procesiunea se desfășoară de pe ambele părți ale panoului central care portretează maeștrii, asigurând o compoziție simetrică. Decorarea mormântului include, de asemenea, scene de vânătoare, sfeșnice, plante și animale, inclusiv păuni și porumbei (a.s.v. simbolistica acestor reprezentări). Aceste bogate picturi murale sugerează faptul că acesta este mormântul unui nobil roman. Poziția sa publică este dovedită și afișată în diploma acordată lui de către împărat. Probabil, pe la mijlocul secolului al IV-lea, la fel ca alți aristocrați din provincie, el a fost onorat cu un titlu înalt (patrician, maestru, senator, consul).
Dovezi pentru acest lucru se găsesc și prin imaginea hainelor pe care le poartă. Se potrivesc pe deplin hainelor patricienilor, senatorilor și celor mai înalți magistrați din epoca bizantină timpurie. Centura sa și mantia roșcată (purpură?) sugerează fatul că el a aparținut aristocrației militare supreme. Deși influența creștinismului a ajuns la Silistra la vremea respectivă, mormântul roman este în mod clar un exemplu de artă păgână comandată de un proprietar păgân (influența coptă?). Astfel, se poate considera că aceast monument precede persecuția lui Teodosie I asupra păgânismului roman. Construcția sa, de asemenea, a precedat, probabil, invazia gotică din Durostorum dintre anii 376-378, ceea ce a provocat o mare turbulență în oraș. Invazia a făcut ca familia maestrului descrisă în mormânt prin imaginile picturale să fugă din oraș, explicându-se astfel lipsa unor alte înmormântări în acest mormânt. În orice caz, mormântul trebuie atribuit stilistic secolului al IV-lea și în mod specific domniei lui Teodosie I. Plăci ceramice de formă rectangulară și pictate, folosind tehnica fresco-secco, acoperă întreaga podea. Spre deosebire de cele mai multe morminte romane cunoscute din acea perioadă din Balcani, întregul interior este acoperit de picturi murale multi-colorate. În ansamblu, nivelul remarcabil de conservare al decorului și calitatea picturilor murale fac din acest mormânt un „exemplu unic de artă și viață” în regiunile exterioare ale Imperiului Roman, în timpul turbulentului secol al IV-lea. Mormântul Roman de la Silistra este situat la intersecția dintre străzile Sedmi Septemvri și Boyka Voyvoda din oraș. Începând cu anul 2016, acesta poate fi vizitat numai după o rezervare prealabilă la Muzeul Istoric Regional din Silistra. Începând cu anul 1984, mormântul roman din Silistra se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, datorită arhitecturii și frescelor sale.
Arta coptă predomină în cadrul monumentelor creştine de la începutul secolului al V-lea e.n. din Valea Nilului. Aceasta are o strânsă legătură cu lumea greacă, de unde şi „degenerarea artistică” evidentă în ambele direcţii (Ludwig von Sybel, 1909: „Christliche Antike” II). Natura curentului denumit „artă coptă”, în multe sensuri eclectic, a condus şi la dezvoltarea unei cronologii artistice. (Josef Strzygowski, 1898: „Die christlichen Denkmäler Ägyptens”). „În viziunea lui Wessel, creştinismul egiptean este important pentru fondarea Bisericii, deoarece gândirea monastică porneşte din gândirea religioasă egipteană, asociată gândirii filosofice greceşti. Aici se remarcă în special contribuţiile lui Clement din Alexandria şi lui Origen. În decursul secolului IV, când se instituie patriarhatul la Constantinopol, începe conflictul ideologic dintre patriarhul Nestor, şcolit la Antiohia, care atacă imaculata concepţie a Fecioarei Maria, şi Kyril al Alexandriei, sprijinit de episcopul Romei, care se poziţiona împotriva ideii de Iisus născut ca fiinţă umană şi nu ca fiu al Domnului. Condamnându-se reciproc de erezie, sub imparțialitatea împăratului Teodosiu al II-lea, Nestor va cădea în exil în Egipt, în vreme ce Kyril îşi va aduna credincioşii pentru a rămâne ferm pe poziţii până în 433 e.n., când Alexandria va înfrânge Constantinopolul. Deşi bătăliile de valenţă teologică sunt purtate de oameni ai Bisericii care au origini şi educaţie greacă, mobilizarea va veni din rândul călugărilor copţi.” ne spune domnul Cristian Marinescu. Calea prin care asemenea manieră de lucru (arta coptă, sau „moda” coptă) ajunge în spaţiul danubiano-pontic este fără îndoială comercializarea ţesăturilor bogat ornamentate, pieselor vestimentare specifice, caietelor de lucru şi plăcilor de fildeş sculptate. Mai poate fi existat acestea toate în virtutea unor legături ancestrale culturale între Egipt și geto-dacia (Țările Române; Valahia). Un exemplu de sincretism datând din prima jumătate a secolului al IV-lea e.n. a fost descoperit într-un alt cavou tomitan: o lespede de piatră de calcar, posibil servind drept uşă, piesa fiind compusă din 4 chenare dreptunghiulare și imitând panourile unei uşi în 2 canaturi (Gr. Tocilescu: „Săpături arheologice în Dobrogea”, no. 5132). Panoul superior are reprezentarea zeiţei Isis (zeiță aparținând de panteonul egiptean) cu sistrum (instrument muzical egiptean) şi a zeului Harpocrate (zeul tăcerii, secretelor și confidențialității din religia elenistică dezvoltată în Ptolemaica Alexandria (și o întruchipare a speranței, conform lui Plutarh). Harpocrate a fost adaptat de grecii de la zeul copil egiptean Horus (Fiul). Pentru vechii egipteni, Horus reprezenta soarele nou-născut, crescând în fiecare zi în zori. Atunci când grecii au cucerit Egiptul sub Alexandru cel Mare, ei au transformat Horusul egiptean în zeul elenic cunoscut sub numele de Harpocrates. În mitologia egipteană, Horus a fost copilul lui Isis și Osiris. Osiris (Ordinea) a fost faraonul originar divin din Egipt, omorât de fratele sau Set (Dezordinea; identificat cu Typhon, sau Chaos), respectiv a zeiţei Afrodita, având deasupra un mic Eros (Amor), scene separate de o bandă verticală stilizată. În aceeaşi manieră este sculptat un peisaj egiptean cu păsări exotice (printre care se identifică și un ibis devorând un şarpe, simbol al luptei dintre pasăre și șarpe), respectiv un bărbat gol în faţa unui arbore (Adam și Pomul Cunoașterii?). D.M. Teodorescu afirma că nudul masculin şi Afrodita pudica sunt o reinterpretare a lui Adam şi Eva, ceea ce poate confirma astfel prezenţa creştinismului coptic în Scythia Minor. Modelul de partajare a personajelor în registre verticale în cazul ştergarelor copte şi motivele vegetale întâlnite în majoritatea textilelor şi sculpturii monumentale prezintă asemănări cu organizarea suprafeţei picturale a mormintelor-hipogeu precum este cel din Constanţa (Tomis) şi cel al demnitarilor din Silistra (Durostorum-Bulgaria), deşi pe teritoriul Dobrogei nu se cunosc descoperiri concrete de textile cu aceste semnalmente.
„Putem vorbi de o particularitate stilistică, deoarece, într-un alt hipogeu tomitan („mormântul cu Orant”), întâlnim numai compoziţii cu scene ample. Dincolo de influenţe, se poate vorbi oare de iniţiatori stilistici în arta provincială? Corespondenţele existente între mormântul „cu hipogeu” din Constanţa şi cel din Silistra (prezenţa portretelor animaliere simetrice, tuşele de executare a personajelor, stilizarea ancadramentelor) pot conduce şi la ideea de meşteri itineranţi, comanditarii tomitani putând călători în regiunea Durostorum la data pictării celui amintit. Se conturează astfel şi chestiunea de gust, nu de canon. Investigaţiile non-invazive ale mormântului cu Banchet coordonate de CERTO, al căror studiu se află în curs de publicare la muzeul din Constanţa, vor indica cel mai probabil, prin analiza elementelor combinate pentru obţinerea culorii, că meşterilor le erau furnizate produse pentru pictură din Orientul Apropiat (esenţe de plante rare). În consecinţă, în lumina noii ipoteze, putem anticipa o comunitate de colonişti aristocraţi de profundă origine orientală, posibil aflaţi la a doua sau a treia generaţie de la convertirea la creştinism. Este o dovadă concretă ce vorbeşte despre societatea tomitană ca oază etnică şi mod de răspândire a credinţei, despre simboluri copte împrăştiate prin Imperiu graţie modei şi mentalităţii, surprinse subtil în iconografia locală, prin care filiera nu îşi pierde identitatea, iar mesajul creştin devine secundar.”, ne mai scrie domnul Cristian Marinescu. Cum pe teritoriul țării noastre este semnalată existența unei biserici secrete valaho – egiptene ce a supraviețuit până prin secolul al XVII-lea cel puțin, atunci altfel pot fi privite aceste specificități copte (egiptene) prezente pe teritoriul țărilor dunărene și nu numai. Biserica Ortodoxă Coptă de astăzi este o parte din Biserica Ortodoxă a Alexandriei care s-a separat de bisericile bizantine în urma Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451. Având o istorie veche comună cu Biserica din Alexandria Calcedoniană, Biserica Coptă îşi are rădăcinile în propovăduirea Sfântului Apostol Marcu. Biserica Coptă face parte din grupul Bisericilor Ortodoxe Orientale. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Copte este Papa Teodor al II-lea (în arabă Tawadros), ales papă la 4 noiembrie 2012 și înscăunat la 18 noiembrie 2012. Biserica Ortodoxă Coptă din Alexandria are aproximativ 18 milioane de credincioşi creştini ortodocşi copţi în Egipt şi în lumea largă. Pe lângă acestea, ea este Biserica mamă pentru Bisericile Ortodoxe din Etiopia şi din Eritreea. Mai mult de 95% din creştinii din Egipt sunt ortodocşi copţi, dar există şi alte „Patriarhii de Alexandria” (catolici copţi, catolici greci-latini şi ortodocşi greci), la fel ca şi mici comunităţi de protestanţi şi anglicani. Biserica Coptă însăşi consideră că niciodată nu a adoptat monofizismul în forma în care este combătut de Sinodul de la Calcedon, în schimb fiind adepta miafizitismului (o doctrină pe care bisericile orientale ortodoxe o privesc ca fiind corectă şi ortodoxă). În acel sinod, monofizismul a fost definit ca fiind credinţa într-o singură fire (natură) a lui Iisus Hristos. Copţii mărturisesc că Domnul este perfect în divinitatea Sa şi că este perfect în umanitatea Sa, dar divinitatea şi umanitatea Sa erau erau unite într-o singură fire (natură) numită „firea Cuvântului întrupat”, definiţie dată de Sfântul Chiril al Alexandriei. Astfel, copţii mărturisesc două firi, „umană” şi „divină”, care sunt unite într-una singură „fără amestecare, fără confuzie şi fără stricăciune” (din declaraţia de credinţă de la sfârşitul Sfintei Liturghii copte). Aceste două firi „nu se separă nici o clipă sau nici cât o clipire de ochi” (de asemenea din declaraţia de credinţă de la sfârşitul Sfintei Liturghii copte).
Biserica Ortodoxă Coptă nu trebuie confundată cu Biserica Ortodoxă a Alexandriei (calcedoniană). Egiptul este adesea considerat ca fiind locul de refugiu al Sfintei Familii la fuga lor din Iudeea: „Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. (Matei 2:14-15). Biserica egipteană, care are în prezent mai mult de 19 secole de istorie în spate, este subiectul a numeroase profeţii din Vechiul Testament. Isaia profetul, în capitolul 19, versetul 19 spune „În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul.” Primii creştini din Egipt erau în marea lor majoritate evrei alexandrini, cum a fost şi Teofil, căruia Apostolul Luca i se adresează în capitolul introductiv al Evangheliei sale. După fondarea efectivă a bisericii de către Apostolul Marcu în timpul împăratului roman Nero, o mare diversitate de nativi egipteni (spre deosebire de greci şi evrei) au trecut la credinţa creştină. Creştinismul s-a răspândit în întregul Egipt într-o jumătate de secol de la sosirea Apostolului Marcu în Alexandria, aşa cum se poate vedea din manuscrisele Noului Testament găsite în Bahnasa, în Egiptul de Mijloc, care datează din jurul anului 200 d.Hr. şi după un fragment din Evanghelia după Ioan, tradus în coptă, care a fost găsit în Egiptul de Sus şi care este datat în prima jumătate a secolului al II-lea. În al II-lea secol d.Hr., creştinismul a început să se răspândească în zonele rurale iar Sfânta Scriptură a fost tradusă în limbajul local numit copt. Şcoala catehetică din Alexandria este cea mai veche şcoală catehetică din lume. Fondată în anul 190 de profesorul Pantanaeus, şcoala din Alexandria a devenit o instituţie importantă de educaţie religioasă, unde studenţii îi aveau ca dascăli pe Atenagora, Clement, Didim, şi pe marele Origen, care este considerat părintele teologiei şi care, de asemenea, a fost activ în domeniul studiilor de comentare şi comparaţie Biblică. Origen a scris peste 6.000 de comentarii la Biblie, pe lângă faimoasa sa lucrare Hexapla. Totuşi, toate acestea nu au împiedicat anatemizarea sa. Mulţi profesori, printre care şi Sfântul Ieronim vizitau şcoala din Alexandria pentru schimbul de idei şi comunicare cu profesorii de acolo. Această şcoală nu era limitată la subiectele teologice, ştiinţa, matematica şi ştiinţele umaniste erau şi ele printre materiile predate. Aici a fost concepută metoda de comentariu prin întrebare şi răspuns, iar tot aici, cu 15 secole înaintea lui Braille, se foloseau tehnici de sculptare în lemn pentru a permite studenţilor orbi să scrie şi să citească. Colegiul teologic al şcolii catehetice din Alexandria a fost reînfiinţat în 1893. Şcoala nouă are, în prezent, campusuri în Alexandria, Cairo, New Jersey şi Los Angeles, unde preoţi copţi şi alte persoane calificate predau printre altele teologie creştină, istorie, limba şi arta—cor, muzică, iconografie şi tapiţerie—coptă. În secolul al III-lea, în timpul persecuţiilor lui Decius, o parte a creştinilor a fugit în deşert şi a rămas acolo, în rugăciune, şi după încetarea persecuţiilor. Acesta este începutul mişcării monahale, care a fost reorganizată de către Sfinţii Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare în secolul al IV-lea. La sfârşitul secolului al III-lea existau sute de mănăstiri şi mii de chilii şi peşteri scobite în dealurile Egiptului. O parte a acestor mănăstiri sunt şi în prezent active şi în zilele noastre.
Monahismul egiptean a atras atenţie creştinilor din alte zone ale lumii, care au vizitat Egiptul, mulţi ducând ideea vieţii monahale în ţările de origine şi răspândind monahismul în toată lumea creştină. Sfântul Vasile cel Mare, reorganizator al monahismului din Asia Mică, a vizitat Egiptul în jurul anului 357, iar regulile stabilite de el încă sunt urmate de bisericile răsăritene. Sfântul Ieronim, în drum spre Ierusalim, s-a oprit în Egipt şi a descris experienţele sale în scrisori. Sfântul Benedict din Nursia a fondat mănăstiri, în secolul al VI-lea, după modelul lui Pahomie, dar într-o formă mai strictă. În vremea Sinodului de la Calcedon, politica începuse deja să intervină în treburile Bisericii. Când împăratul Marcianus se amestecă în probleme de credinţă, răspunsul Papei Dioscor din Alexandria (Papa din Alexandria care ulterior va fi exilat) la această intervenţie a fost foarte clar: „Tu nu ai niciun fel de treabă cu Biserica.” La Calcedon, împăratul îşi va lua revanşa faţă de francheţea Papei. Sinodul de la Calcedon a abandonat terminologia chiriliană şi a declarat că Hristos este o ipostază în două firi. Totuşi, în Crezul Niceo-Constantinopolitan, „Hristos purcede din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, astfel încât pentru anti-calcedonieni este clară fundaţia teologică. În termeni de Hristologie, înţelegerea orientală este aceea că Hristos este „O fire – Logosul Întrupat”, al deplinei umanităţi şi al deplinei dumnezeiri. Înţelegerea bizantină este aceea că Hristos este din două firi, umanitate deplină şi dumnezeire deplină. (Aşa cum fiecare dintre noi este din părinţii noştri şi nu în părinţii noştri, la fel este şi firea lui Hristos, apoi El se desparte în două persoane, după cum învaţă Nestorienii. Imaginează-ţi firea ta în părinţii tăi; apoi tu eşti două persoane diferite. Dacă totuşi, firea ta este din părinţii tăi, atunci tu eşti o singură persoană.) Aceasta este diferenţa lingvistică ce separă orientalii de bizantini. Descoperirea sinodului a fost respinsă de mulţi din creştinii aflaţi la frontierele Imperiului Bizantin: egipteni, sirieni, armeni, şi nu numai. Din acel moment al istoriei, Alexandria va avea doi patriarhi: cel „melchit” sau patriarhul imperial, în prezent recunoscut oficial de statul egiptean cu numele de Patriarhul ortodox grec al Alexandriei şi întregii Africi şi cel naţional egiptean anti-calcedonian, cunoscut sub numele de Papa şi Patriarhul copt al Alexandriei şi Scaunului apostolic al Sfântului Marcu. Aproape întreaga populaţie a Egiptului a respins termenii sinodului de la Calcedon şi a rămas credincios bisericii naţionale egiptene (cunoscută în prezent sub numele de Biserica coptă). Cei care au acceptat definiţiile calcedoniene au rămas în comuniune cu celelalte biserici importante din Imperiul Roman. Partida anti-calcedoniană a devenit ceea ce este astăzi cunoscut sub numele de Biserici Orientale Ortodoxe.
Biserica Coptă se consideră, ea însăşi, greşit înţeleasă la Sinodul de la Calcedon. Anumiţi copţi cred că Sinodul a înţeles Biserica în mod corect, dar a vrut să o exileze, pentru a o izola şi pentru a-l detrona pe Papa egiptean independent, care pleda pentru o independenţă a Bisericii faţă de stat. Biserica Coptă priveşte eliminarea Papei Dioscorus de Alexandria în timpul Sinodului de la Calcedon s-a datorat în parte şi rivalităţii dintre episcopii de Alexandria şi Roma. Tomos-ul Papei Leo de Roma este considerat ca fiind influenţat de filozofia nestoriană. Este important de precizat că Papa Dioscorus de Alexandria nu a fost niciodată etichetat ca fiind eretic de canoanele sinodului. De asemenea, copţii cred că Papa de Alexandria a fost brutal împiedicat să ajungă la cea de a treia întrunire a sinodului în care a fost eliminat, ceea ce se pare că a fost rezultatul unei conspiraţii a delegaţilor romani. Înainte de perioada pozitivă actuală de dialoguri dintre ortodocşii orientali şi cei răsăriteni, uneori calcedonienii îi numeau pe anti-calcedoniei „monofiziţi”, cu toate că Biserica Coptă respinge învăţăturile monofizismului, pe care întotdeauna l-a privit ca pe o erezie. Uneori ei îi numesc pe calcedonieni „diofiziţi”. Un termen care este mai aproape de doctrina coptă este cel de „miafizitism”, care se îi atribuie lui Hristos o fire întrepătrunsă, atât umană cât şi dumnezeiască, unită indivizibil în Logosul Încarnat. Biserica Coptă mărturiseşte că Hristos este perfect în dumnezeirea Sa şi este perfect în umanitatea Sa, dar dumnezeirea şi umanitatea sunt unite într-o fire numită „firea cuvântului întrupat”, ceea ce a fost reiterat şi de Sfântul Chril al Alexandriei. Astfel, copţii mărturisesc două firi, „umană” şi „dumnezeiască”, care sunt unite într-un ipostas fără amestecare, fără confuzie şi fără stricăciune. Aceste două firi nu se separă nici cât o clipire de ochi (Liturghia coptă a Sfântului Vasile din Cezareea). Copţii au fost persecutaţi sub administraţia bizantină. Patriarhul melkit, numit de împăraţi ca lider atât spiritual cât şi civil, a masacrat populaţia egipteană pe care o considerau eretică. Mulţi egipteni au fost torturaţi şi martirizaţi pentru a accepta termenii calcedonieni, dar egiptenii au rămas fideli credinţei părinţilor lor şi perspectivei chiriliene asupra Hristologiei. Unul dintre cei mai renumiţi sfinţi egipteni ai timpului este Sfântul Samuel Mărturisitorul. Cucerirea arabă a Egiptului a avut loc în anul 641. Cu toate că forţele imperiale au rezistat armatei arabe conduse de Amr ibn al-As, majoritatea populaţiei civile, suferind persecuţii pentru credinţele creştine diferite, era mult mai puţin ostilă noilor stăpâni. Fiind numiţi „Oamenii Cărţii”, creştinilor li s-a permis să-şi practice religia, dar sub restricţiile legii Islamice Shari’a. Această protecţie s-a datorat în parte lui Hadith of Muhammad (a cărei soţie egipteancă fusese singura în stare să nască un băiat) care fusese sfătuit „Când vei cuceri Egiptul, fii bun cu copţii pentru că ei sunt protejaţii tăi şi cunoştinţele tale” şi în parte nevoii de a avea administratori capabili. În ciuda schimbărilor politice, Egiptul a rămas predominant o ţară creştină, cu toate că convertirile treptate la Islam de-a lungul secolelor au avut ca rezultat transformarea Egiptului din predominant creştin în predominant musulman până la sfârşitul secolului al XII-lea. Acest proces a fost accelerat uneori de persecuţiile din timpul şi de după domnia regelui nebun Fatimid caliph Al-Hakim bi-Amr Allah (996-1021) şi ale cruciaţilor, dar mai ales prin acceptarea arabei ca limbă liturgică de Papa Alexandriei, Gabriel ibn-Turaik. Situaţia copţilor a început să se îmbunătăţească la începutul secolului al XIX-lea prin stabilitatea şi toleranţa dinastiei Muhammad Ali. Comunitatea coptă a încetat să fie considerată de stat ca o unitate administrativă şi, începând cu 1855, principalul semn al inferiorităţii copţilor, impozitul numit Jizya, a fost eliminat. La scurt timp după aceea, creştinii au fost primiţi în armata egipteană. Revoluţia din 1919 din Egipt, prima apariţie puternică a identităţii egiptene după secole de istorie, este o mărturie a omogenităţii societăţii egiptene moderne cu ambele sale componente: musulmană şi creştină. Cu toate acestea, recent (2005-2006), creştinii au fost, din păcate, persecutaţi în diverse locuri din Egipt. Actualul patriarh copt de Alexandria este Papa Teodor al II-lea. Există şi o mică Biserică Catolică Coptă (Catolici de rit răsăritean) înfiinţată în secolul al XIX-lea şi păstorită de Patriarhul de Alexandria, care este în comuniune cu Papa de la Roma. Biserica greco catolică melkită are o prezenţă redusă în Egipt, dar este păstorită de Patriarhul Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.
După unele statistici, în lume sunt în jur de 60 de milioane de creştini ortodocşi copţi: ei se găsesc, în principal în Egipt (în jurul a 15 milioane), Etiopia (aproximativ 38 de milioane) şi în Eritreea (aproximativ două milioane), dar există prezenţe importante în America de Nord, Europa, Australia, Sudan şi Israel, iar în diaspora din lumea întreagă aproximativ alte 3-4 milioane. În orice caz, aşa cum spune Biserica Etiopiei Tewahedo, care în 1959 a primit rangul de patriarhie de la Papa copt Chiril al VI-lea de Alexandria, cuvântul copt poate fi considerat nepotrivit pentru că înseamnă egiptean. Biserica Ortodoxă a Eritreei, de asemenea, a devenit independentă de Biserica Tewahedo în anii 1990. Aceste trei biserici au rămas în comuniune deplină între ele şi cu celelalte Biserici Orientale Ortodoxe. Începând cu anii 1980, teologi din bisericile ortodoxe orientale şi din cele ortodoxe calcedoniene s-au întâlnit pentru atenuarea diferenţelor teologice dintre ele şi au ajuns la concluzia că multe din diferenţe sunt cauzate de faptul că cele două grupuri folosesc terminologii diferite pentru a descrie acelaşi lucru (vezi „Declaraţia oficială despre Hristologie convenită între Bisericile Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană”). În vara anului 2001, Patriarhii Alexandriei ortodox copt şi ortodox grec au convenit să-şi recunoască reciproc botezurile realizate în cealaltă biserică, făcând astfel rebotezarea inutilă şi să recunoască taina căsătoriei aşa cum este celebrată de cealaltă biserică. Anterior acestei declaraţii, dacă o pereche cu ascultare diferită (coptă şi greacă) doreau să se căsătorească, cununia trebuia făcută de două ori, o dată în fiecare biserică, ca să fie recunoscută de ambele ierarhii. În prezent, este suficientă o singură cununie, care este recunoscută de ambele ierarhii bisericeşti. În Biserica Coptă, doar bărbaţii pot fi hirotoniţi şi ei trebuie să fie căsătoriţi înainte de hirotonire, dacă doresc să se căsătorească. Prin aceasta, ei respectă aceeaşi regulă ca şi Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Prin tradiţie, limba coptă este folosită în slujbele bisericii, iar Sfintele Scripturi sunt scrise în alfabetul copt. Cu toate acestea, datorită arabizării egiptului, slujbele bisericii folosesc intens limba arabă, în timp ce predicile sunt integral în arabă. Limbile locale sunt folosite, alături de limba coptă, la slujbele din afara Egiptului. Biserica Ortodoxă Coptă are propria muzică religioasă/liturgică unică şi curată şi propriile cântece, unele dintre ele fiind folosite, de asemenea, de către catolicii copţi. Avându-şi propriul calendar bisericesc (Calendarul copt), creştinii copţi sărbătoresc Crăciunul în data de 7 ianuarie care, începând cu 2002 este sărbătoare naţională oficială în Egipt.
Calendarul copt este calendarul martirilor. Anii copţi sunt număraţi începând cu anul 284, anul când Diocleţian devine împărat roman, a cărui domnie a fost marcată prin torturi şi execuţii în masă ale creştinilor, în special în Egipt. De aceea, anul copt este identificat prin abrevierea AM (de la Anno Martyrum sau „Anul martirilor”). Biserica Ortodoxă Coptă are propria artă. După cum ați văzut în acest periplu prin istoria unei mari biserici (biserica coptă egipteană), se vorbește de faptul că, fiind numiţi „Oamenii Cărţii”, creştinilor aceștia li s-a permis să-şi practice religia, chiar dacă erau cuceriți de către islamici. Această protecţie s-a datorat în parte lui Hadith of Muhammad care fusese sfătuit astfel: „Când vei cuceri Egiptul, fii bun cu copţii pentru că ei sunt protejaţii tăi şi cunoştinţele tale”, dar şi în parte nevoii de a avea administratori capabili. Din această știință și capabilitate se hrăneau și cărturarii-preoții geto-daci (vlahi, mai apoi), ce se școleau în Egipt, la Alexandria, iar apoi aduceau cu ei cunoștiințele, spre a le oferi poporului (surse: audiotravelguide.ro; wikipedia.org; societatesicultura.ro; natiunea.ro). Astfel și existența unei biserici valaho-egiptene pe aceste meleaguri devine logică, dar și influențele copte din artă și modă, iar prezența capetele de negri din steme valahe și însemnele papale capătă logică și motivație.
Lasă un răspuns