Existența în istoria milenară a poporului nostru a unor caste ce pregăteau conducătorii geto-daci, vlahi și români, de-a lungul timpului este foarte posibilă. Aceștia se școleau câteodată departe de țară, chiar în anticul Egipt (Negru Vodă). Este vorba despre casta Sarabilor (cei care susțineau ideea de acceptare a destinului) și cea a Basarabilor (cei care spuneau „Ba” sorți și căutau căi de ocolire a destinului, construindu-și singuri viitorul). Primii aveau ca symbol Cerbul cu opt picioare (Sharabha, cel ce calcă în două tărâmuri) și cu capete de păsări în coroana coarnelor (Pomul Cosmic al vieții universale – Puterea vieții), așa cum apare pe cupele tronconice geto-dace ale Marii Uitări descoperite în România și Bulgaria. Ceilalți (Ba – sarabii) aveau ca symbol Cerbul sacrificat (cu capul tăiat, așa cum apare în stema orașului Baia). Ca o cale de „împăcare” a celor două avem simbolul Omului Cerb (ca mare zeu al Pomului Vieții Cosmice), ce apare pe Cazanul de argint descoperit la Gundestrup (Danemarca; Geții nordici).
În simbolistica popoarelor vechi din America latină apare un symbol ce îmbină pe cele două: un cerb cu două capete, din care unul „normal”, iar celălalt scheletic (hârcă). În frizele geto-dace ale templelor antice apare o suită de capete – hârci de boi (bouri), împodobiți cu ghirlande de flori, ca o celebrare a acceptării morții. Și galaxia noastră (Calea Lactee) se mai numește și Calea Robilor, pentru că acestă „mare roată” a Fortunei ne poartă cu întreg sistemul solar pe marea „autostradă” a spațiului cosmic, fără posibilitate de întoarcere. Și totuși… o parte a marilor magiștrii (magii de la Istru) căutau căi de ocolire a destinului, ferindu-se de un posibil viitor cataclismic. De aceea profeții erau acceptați și ascultați, pentru că puteau să prevadă ceea ce urma să se întâmple. Cum putem menționa ipoteza existenței unei Biserici pământene (valaho – egiptene) care a funcționat în secret până târziu în Evul Mediu, ce continua doctrina zamolxiană a vechilor geto – daci, tot astfel au existat și însemnele folosite în acea perioadă ce aveau conotații legate de vechile percepte (Legile Belagine, zamolxiene). Dintre aceste însemne, putem menționa pe cele aflate pe un document emis de cancelaria domnitorului Mihai Viteazul și aflat în muzeul din Alba Iulia. Astfel, la 18 februarie 1600, marele Voievod Mihai Viteazul a emis o diplomă prin care acorda titlul de nobil lui Gheorghe Ciocănești, castelan al Cetății Jdioara. Cetatea Jdioara a fost întemeiată în secolele II – III, în timpul colonizării romane. Totuși, primele mărturii despre existența localității sunt din 105-200 d.Hr. Prima atestare documentară a localității este din anul 1215, sub numele de Zsidovar. În secolele X-XI, cetatea era, probabil, inclusă în voievodatul lui Glad.
Diploma nobiliară menționată a fost datată la 18 februarie 1600, la Alba-Iulia și este, după cum afirma arhivistul Laurențiu Ștefan Szemkovics, singura de acest fel păstrată de la Mihai Viteazul. Imaginați-vă vremurile tulburi ale domniei celui dintâi unificator al celor trei țări române, Țara Românească, Moldova și Transilvania (Ardealul). Având în vedere misiunea diplomatică și militară grea ce și-a însușit, voievodul avea nevoie de oameni de încredere. Printre aceștia, neținuți minte de istorie la fel ca renumiții frați Buzești, se aflau și frații Ciocănești: Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru. Gheorghe Ciocănești era castelan al Cetății Jdioara. Trebuie spus că, denumirea de Ciocănești (Chiokoniesthi) nu desemnează în nici un caz satul omonim din câmpia munteană, ci își are originea în așezarea, azi dispărută, numită Chokoniest, aflată în părțile Făgetului bănățean, undeva pe lângă localitatea Fardea. Diploma de înnobilare este scrisă în limba latină, cu cerneală neagră, pe un pergament cu dimensiunile 590/595 mm. Blazonul este reprodus în culori, în partea stângă superioară a textului, imediat sub numele suveranului emitent. Numele lui Mihai Viteazul este scris pe acest document cu litere de aur.
În traducere diploma „grăiește” așa: „Noi, Mihail, voievod al țării Românești, consilier al preasacrei maiestăți imperiale și regești, locțiitor în Transilvania și căpitan general al oștilor aceleiași (maiestăți) dincoace de Transilvania și hotarele părților care-i sunt supuse etc., dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul scrisorii de față tuturor cărora li se cuvine, că noi, la rugămintea deosebită făcută nouă în această privință de unii credincioși domni sfetnici ai nostri, apoi luând cu adevărat aminte și ținând seama de credințele și de slujbele credincioase ale nobilului Gheorghe Ciocănești, acum castelan al Cetății noastre Jdioara, pe care le-a făcut mai înainte principilor Transilvaniei, predecesorilor noștri, iar acum ni le aduce chiar și nouă cu credință în slujba sa, și pe care ni le va face și ni le va aduce chiar și în viitor, scoțând prin urmare pe același Gheorghe Ciocănești și prin el pe frații săi după mamă, Nicolae, Ioan și Petru, de asemenea Ciocănești, din starea și condiția plebee în care s-au născut și au viețuit până acum, am hotărât să-i socotim, să-i asociem, și să-i trecem în rândul și în numărul adevăraților nobili ai acestei țări a Transilvaniei și a Ungariei, după cum îi socotim, îi asociem, îi cooptăm și îi trecem prin scrisoarea de față, hotărând în chip lămurit ca de acum înainte aceiași Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, toți moștenitorii și urmașii lor de ambe sexe, să fie socotiți și cunoscuși drept adevărați și neîndoielnici nobili”. Astfel apare un blazon cu un însemn specific: „Iar spre semnul acestei adevărate și desăvârșite nobilități a lor am dat și am dăruit preaîndurator, cu chibzuință și din cuvenită știință și dărnicie a noastră, pomeniților Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, tuturor moștenitorilor și urmașilor lor de ambe sexe, acest blazon sau însemn de noblețe, anume: stând drept, un scut triunghiular de culoarea cerului, a cărui parte de jos este ocupată de un delușor cu patru brazde verzi de iarbă, în a cărui parte din stânga se află un cerb (redat) în întregime, făcând o săritură mare și al cărui gât este străpuns, pieziș, de o săgeată; deasupra scutului este așezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, pe care se află o coroană regală împodobită în chip desăvârșit cu pietre prețioase și perle, din care (coroana) se ivește deasupra din nou o jumătate de cerb, asemănător cu cel de dinainte, iar din culmea sau vârful coifului cad pe ambele laturi ale scutului fâșii sau panglici, de o parte roșii și albe, iar de cealalta parte de culoarea cerului și aurii”. Apoi sunt menționate împrejurările în care acest blazonul poate fi utilizat: „Încuviințând și aprobând ca aceștia să poarte și să ducă cu sine pomenitul blazon sau însemn de noblețe peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale și la orice alte îndeletniciri de nobili și oameni de arme, precum și pe sigilii, draperii, pânze, steaguri, inele, mantii, case, scuturi, corturi, morminte și îndeobște pe orice fel de lucruri și bunuri”. Recunoașterea nobilității de către marele voievod le aducea nu numai garanția, teoretic perpetuă, a proprietății juridice, dar oferea posibilitatea împărtășirii din privilegiile nobiliare, îndeosebi cele de ordin juridic și fiscal: „Să fie în stare și să se poată folosi, împărtăși și bucura pe veci de toate și de fiecare dintre aceste onoruri, milostiviri, privilegii, îngăduințe, libertăți, drepturi și scutiri, precum și de înlesnirile de care se folosesc”. Semnat de către Mihai Viteazul. Această diplomă prin care Voievodul Mihai Viteazul acordă titlul de nobil lui Gheorghe Ciocănești, castelan al Cetății Jdioara, are un blazon pe care apare Cerbul săgetat, posibil însemn al castei Basarabe. A face o legătură între această castă și voievodul ce a realizat Marea Unire de la 1600 este doar o ipoteză de lucru… (G.V.G.)
Lasă un răspuns