„Mormântul cu brățări de sticlă” descoperit la Tulcea

Dacă veți avea ceva timp și vă veți hotărâ să vizitați Muzeul de Istorie și Arheologie din Tulcea, veți fi plăcut surprins de prezența unui exponat mai special. Este vorba despre expunerea inventarului funerar dintr-un mormânt romano-bizantin ce a fost descoperit pe strada 14 Noiembrie, în Municipiul Tulcea, în anul 2007, în fața porții unei moschei. Mormântul cuprindea pe lângă scheletul bine conservat al defunctului și un inventor funerar format din 4 brățări de sticlă, un inel de argint, o monedă de bornz emisă în timpul lui Constantin cel Mare și un opaiț ceramic. Mormântul a fost datat în secolul IV d.Hr.. Cercetătorii, constatând valoarea celor descoperite, au hotărât să mute cele prezente în situl studiat în incinta muzeului tulcean, spre a fi conservate și expuse publicului larg. Ca aşezare omenească, municipiul Tulcea, se înscrie în grupa celor mai vechi localităţi de tip urban ale ţării. Pe teritoriul său, au fost descoperite urme de locuire ale purtătorilor culturii Gumelniţa (2900-2200 î.Hr.), pe două terase situate: unul pe locul numit „la Vărărie”, de pe Dealul Taberei şi a doua, în partea de est a oraşului pe terasa numită „la via judecătorului”. Tot pe Dealul Taberei, prin săpături arheologice organizate, au fost scoase la lumina zilei cele mai vechi mărturii de cultură materială traco-getică. Aceeaşi categorie de izvoare istorice, ne documentează o intensificare de locuire, începând mai ales cu a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Aici au fost descoperite morminte în interiorul cărora s-au găsit pe lângă materialele getice şi obiecte de podoabă sau ceramică de lux de provenienţă elenistică.

În prima scrisoare adresată lui Severius, poetul Ovidiu scria că: „Aproape de malul Istrului cu două nume, se află o veche cetate, la care cu greu se poate pătrunde, din cauza întăriturilor şi a locului în care este aşezată. Dacă este să dăm crezare însăşi locuitorilor ei, Caspyus Aegyssos este cel care ar fi întemeiat-o şi ar fi numit-o după numele său. Getul cel crud s-a făcut stăpân pe ea după ce pe neaşteptate, cu război i-a nimicit pe odrizi”. Cel mai important izvor arheologic referitor la cetatea Aegyssus (poate cu sens de „A – e – G – e – Issus”, având symbol Nașterea unui Nou Început „A”, care va fi și sfârșitul unui „G” (cleștii racului, ai scorpiei, sfârșitul timpului, al unei Lumi, Gheena), dar și începutul unei Lumi noi („G” ca geneză) – și totul va veni „de sus”)) îl constituie însă o inscripţie funerară descoperită pe culmea dealului de lângă promontoriu (în curtea actualului spital nr.1) şi care se află la muzeul din Tulcea. Cele şapte rânduri ale textului, ne informează că ea a fost pusă de către Valerius Proclus, din ordinul comandantului Decius, în amintirea unui soldat călăreţ din vexilaţia de la Aegyssus. Numele defunctului lipseşte, el figura probabil la începutul textului, dar această parte nu s-a păstrat. Corelată cu alte izvoare istorice, care pomenesc şi ele de Aegyssus, inscripţia a fost datată în secolul al III-lea d.Hr., mai exact în vremea lui Diocleţian. Inscripţia precizează că la Aegyssus, se afla o parte din legiunea I-a jovial, formată din 555 infanterişti şi 66 călăreţi. Deşi în secolul al VIII-lea, se cunosc vremuri tulburi, Aegyssus este pomenit de „Notitia episcopatum”, iar în secolul al X-lea, numele cetăţii îl întâlnim în geografia politică „De Thematibus”, a lui Constantin Porfirogenetul. De acum înainte în nici un document nu se mai scrie de cetatea Aegyssus, cu excepţia câtorva cărţi medievale, sau de câţiva călători străini care consemnează alături de Tulcea („T – ulcea”, ca „Cea goală la interior, dar creatoare”) şi numele antic Aegyssus.

Nu putem crede că oraşul purta două nume, ci mai degrabă avem de-a face cu o transcriere a numelui vechi de pe hărţile antice sau din feudalismul timpuriu pe care sigur cartografii sau călătorii le cunoşteau. Numele Tulcea pe locul vechiului Aegyssus, apare abia în 1595 la Pado Giorgici, în 1650 de la învăţatul turc Evlia Celebi şi apoi în 1674 într-o lucrare a lui Matteo Gondola în care descrie localităţile unde era răspândită religia creştină. Solii lui Rakoczi II: Mihai Bay şi Gaspar Papay, trecând pe aici la 6 ianuarie 1706, consemnează în caietele lor de drum că: Tulcea este o cetate mică, zidită pe o stâncă de pe malul Dunării şi păzeşte ca să nu poată trece corăbiile fără veste din Dunăre în Marea Neagră. Câţiva ani mai târziu, în 1711, La Mottreaye ne lasă scris că: „Tulcea este un sat aşezat pe o înălţime şi străjuit de un fort mic cu şapte turnuri.” De la 1860, când devine reşedinţă de sangiac, Tulcea cunoaşte o perioadă de dezvoltare economică şi urbanistică. Consolidarea malului Dunării pe unde s-a construit actuala faleză, a determinat colmatarea ghiolului din spatele lui şi transformarea acestui loc în centrul comercial al oraşului.

Atmosfera arhitecturii oraşului din acea perioadă, şi până la începutul secolului nostru se mai păstrează prin prezenţa unor edificii ori simple locuinţe ce se detaşează singuratice de cele din jur, prin stilul lor nedefinit ca şi vremurile obscure în care s-au construit. Oraşul Tulcea, pe lângă însemnătatea sa de Capitală de judeţ şi de port însemnat la Dunărea de Jos, mai prezenta un interes deosebit şi pentru rolul ce l-a jucat ca oraş şi cetate strategică, din cele mai vechi timpuri. Vechimea sa, datează cel puţin din veacul VII î. Hr., când grecii din marea cetate a Miletului din Asia Mică, începuseră să trimită colonişti pe malurile Daco-Scitice ale Mării Negre (Dobrogea). Astăzi, oraşul Tulcea, se bucură de o diversitate etnică, reprezentată de multitudinea de populaţii, care s-au stabilit aici în diverse perioade ale istoriei (greci, lipoveni, ruşi, turci), care şi-au adus contribuţia la îmbogăţirea fondului cultural al ţării. Pentru aceasta merită să trecem pragul Muzeul de Istorie și Arheologie din Tulcea spre a vedea „Mormântul cu brățări de sticlă”, expus aici și datat în secolul IV d.Hr. (G.V.G.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*