Gheșeftul holocaustului taxidermic…

Ajunge! Să nu ne mai lăsăm duși de nas! Un muzeu, ca memorial de suflet pentru suferințele lor de odinioară, ca formă de continuitate a identității lor, mai mult de gheșeft decât de restituire a unor pagini de istorie ce nu ar trebui să se mai repete, ori ca mod de a-și „(re)împăia” memoria „faptelor” trecute, este chiar ultimul lucru care îi interesează… Ei nu au nevoie de un muzeu unde să meargă în pelerinaj. Un loc unde să-și plece fruntea descendenții, dar și cei deja îmbătrâniții, cei trecuți prin drame, iar pe lângă ei și restul încrengăturilor de seminție. Ei caută doar un nou „instrument” pentru a ne mai „taxidermia” o dată!

De ce îi privim cu atâta îndoială pe inițiatorii unui muzeu, nici măcar unul zis „al evreimii”, ci unul direct acuzator al și în numele holocaustului?… Pentru că ei sunt cei ce au transformat holocaustul într-un exponent taxidermic! Ei, singuri, ducând în neîncredere partea lor de istorie reală și durere, ei singuri punând mari semne de întrebare, nu față de ceea ce a fost, ci față de cum a fost și, mai ales, felul în care au ales să transmită memorialul durerii peste timp, au generat această îndoială.

Da, sunt un exemplu al încrâncenării în a obține ceea ce vor, nu ceea ce merită, ci ceea ce impun ei altora că e al lor! Nu sunt de lăudat, pentru că este tot o formă de a (ne) fura, doar că este și mai agresivă, dar pot fi oarecum admirați. Căci, deși au transformat holocaustul într-o afacere bine împăiată, umblând cu el pe la felurite „porți” și obținând cu mult mai mult decât dacă ar fi venit fie și cu sângele șiroind din venele durerii, acesta nu a rămas mort în păpușoiul despăgubirilor primite, deja, de mult prea multe ori… De fiecare dată au mai desfăcut o dată „mortul” și iar i-au lipit pielea loc, înghesuind pe dedesubt noi și noi „dovezi” (dintre cele fabricate, că altele nu au, și oricum la astea se pricep de minune!), pentru a veni în târgul unde își impun noile revendicări cu o paiață și mai umflată, și mai amenințătoare și mai reclamantă…

Dacă i-ar fi interesat cu adevărat doar aspectul memorialistic, doar transmiterea suferinței înaintașilor în timp, dacă ar fi voit să prezinte holocaustul în acest film continuu al aducerii aminte, ar fi fost și ei altfel. Ar fi procedat altfel. S-ar fi comportat altfel. Ar fi fost precum maghiarii, de exemplu… Nu ar fi umblat din instituție în instituție doar după despăgubiri, bani, imobile, terenuri, ci ar fi sădit și semințele lor istorice, ar fi pus cu mult mai multe, și te miri pe unde, statui, efigii, simboluri… Ar fi avut grijă de bătrânii lor, adevărații exponenți ai etniei, nu i-ar fi lăsat singuri și uitați între pereții scorojiți și mucegăiți ai caselor, nu le-ar fi lăsat în uitare fotografiile, tablourile, cărțile, simbolurile pe care aceștia încă le mai au (doar pentru că nu le mai cumpără nimeni, dar asta este altceva)…

Pe ei nu-i interesează trecutul ca neuitare. Ci strict ca un gheșeft.

Dacă ar fi avut atâta nevoie de un imobil în care să-și înșire lacrimile și amintirile dureroase, ar fi ales una dintre clădirile pe care le are etnia lor în proprietate. Pentru că au destule. S-ar fi înghesuit și într-un colț de sinagogă și tot și-ar fi arătat undeva durerea. Dacă era o durere reală. Dar nu asta îi interesează.

Azi vor un muzeu al holocaustului pentru a mai obține ceva. Un imobil, un teren… Mâine ne vor imputa încă un muzeu, al holocaustului din holocaust, și tot așa… Pentru că au găsit „instrumentul” prin care să mai capete ceva și, mai ales, au la picioare cozile de topor care să-i ajute în împlinire.

Cu ce or să umple „muzeele”? La cât îi interesează conținutul istoric, probabil aceleași copii după fițuici, fotografii, înscrisuri, straie rupte și „însângerate”, dar și cărțile și manualele scrise azi despre cât au „pătimit” ieri.

Și totuși, nu ei sunt vinovați în această poveste! Ci aceia care le-au dat de veste că le vor mai da ceva. Fie și peste voința noastră. Primăria Generală care tot încearcă (din fire evreiască!) să le dea ce nu e al alor, dar, și e cu mult mai grav, și ministerul pe care scrie „al Identității Naționale”… Da, locul lor ar putea fi într-un colț la „Antipa”. Sau, alături, la „Geologie”, că la cât ne-au atârnat holocaustul ca un pietroi de gâtul nostru de bolovani în masă, cam asta ar fi realitatea! Dar ei vor pământ! Ei vor terenuri! Azi, în coasta Pieței Victoriei, mâine, poate, în spate, acolo unde primărița vrea să dezafecteze un depou de fiare pentru a pune terenul la îndemâna altor „fiare”. Unele cu arginți soioși scurși din palme, altele cu pete de cerneală roșie pe post de impresionism de manual.

Nu avem nimic împotrivă să-și facă un muzeu! Dar să-l facă pe opis de etnie, nu pe identitatea noastră. Să-și caute o debara prin nenumăratele lor proprietăți! Nu să vină iar peste noi. Suferința lor a fost în altă parte. Acolo să se ducă să-și facă muzee. Pentru lacrimile (mai mult de fațadă decât de suferință) scurse aici au primit destule restituiri.

Așa că, astâmpărați-vă! Lăsați Pinacoteca Bucureștiului în pace! Lăsați-ne muzeele în pace! Nu aveți ce să cautați în spațiile noastre publice. Nici măcar pe post de etichete prin sălile istoriei noastre.

Jucați-vă bâlciul în alt cartier, tropăiți prin alte „debarale”, căutați-vă locul prin casele voastre vechi!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*