Luca Onul, maestrul metaforei

Născut la Telciu, în 20 mai 1942, a urmat, după liceu, cursurile de biblioteconomie de trei ani la Bucureşti şi a fost, până la nefericită clipă din după-amiază zilei de 2 ianuarie 2001, bibliotecar la Casă de Cultură a Sindicatelor şi secretar al Cenaclului literar „George Coşbuc”. Poet prin excelenţă, Luca Onul făcea parte din spiţă tot mai rară a poeţilor cu drag de a recită versurile celor mari; ştia multe poeme şi avea o dexteritate rară de a versifică. A debutat , în 1984, la editura „Dacia”, cu volumul „Zăpezi de sprijin”. Cărţile sale: „Jocul de-a soarele”, „Cămaşă de iarbă”, „Banchetul metaforei sau hoit suflat cu aur” se lecturează cu interes, datorită unei atmosfere poetice proprii, susţinută de prospeţimea metaforelor în care era neîntrecut, şi de aceea socotit de Radu G. Ţeposu că „aparţinând altor vremuri”. Luca Onul a fost un mare poet, cu o fibră, o textură a Cuvântului teribil de sălbatice, primitiv-fertile și atingând perfecțiunea asemenea Măiestrei lui Brâncuși, dar, din păcate, un poet mai curând nedescoperit și nelegiuit aruncat de cei care l-au citit cândva, în uitare. „Avem în faţa noastră o prozodie care ţi se oferă sensibilităţii spontan şi nemijlocit, ca orice poezie adevărată, unele dintre strofe imprimîndu-se în memorie precum primul sărut al primei iubite.”(Teohar Mihadaş)

Cântec

Între-apus și răsărit

Inima-mi bătând abia

E un măr de flori spuzit

Răzimat de-un ciob de stea.

 

Între răsărit și-apus

Inima-mi bătând, bătând,

E-un cal alb acolo, sus,

Nedesprins de pe pământ!

 

Filă de jurnal rătăcit

Domnule, Franz Kafka,

Am ajuns în sfârșit în fața esafodului,

Acum simt mai mult ca niciodată

Că acești crini descărnati

De anumite pramatii,

Au un ciudat miros metafizic

 

Privind la Dumneavoastră

De după gratii…

 

Mâinile cu care i-am atins

S-au retras încet nedisimulat,

Ca niște aripi smulse

În infernul meschin

Al unui abator incendiat…

 

Ochii cu care i-am privit

Au devenit și ei jeturi roșii

Cu sclipiri de cătușă,

Pe care nu pot să mi le imaginez

Decât violente

Și cu gust de cenușă…

 

Domnule, Franz Kafka,

Am ajuns în sfârșit în fața eșafodului,

Acum ați putea ruga Călăul

Ca lângă un Poem absurd

Să ardă și un poem edenic

 

Ca dovadă că am luat la cunoștință

De cei mai frumoși morți

Cu blitzul sângelui fotografiați color

Și care-au burdușit bibliotecile lumii

Cu viermii verzi ai hoiturilor lor!

 

Pasărea-profet

Pasărea ce-mi cântă, cântă,

Nu-i nici drac și nu-i nici sfântă;

 

N-are-n glas oțet, nici miere,

Nu-i bărbat și nici muiere;

 

Nu își face cuib din tină

Nici din fragedă lumină;

 

De-o privesc o zi întreagă

Nici e albă și nici neagră;

 

De-o aud cântând în prag

Nu știu înger e sau drac;

 

De-o aud cântând în poartă

Nu știu vie e sau moartă;

 

De-o aud cântând în pom

Nu știu fiară e sau om;

Iar prin sânge dacă-mi trece

Nu e caldă și nici rece;

 

Brațul către ea de-ntind

Nici n-o scap și nici n-o prind

 

Și oricât la ea socoți

Ca s-o vezi în veci nu poți;

 

Și oricât ai vrea s-o ai

Nu-i în iad și nici în rai,

 

Căci nu-i Diavol și nici Sfântă…

Pasărea ce-mi cântă, cântă!

 

 

Elegie

Mi-a spus un vișin c-ai murit,

Dar cum se poate muri oare

Când cerul lumii e-nroșit

De-atâtea păsări cântătoare.

 

Acum ninsorile din vis

Au explodat ca o grenadă

Și-o căprioară s-a aprins

De-atâta roșie zăpadă.

Acum să nu mă întrebați

De ce dă buzna peste mine

Această toamnă-n care bați –

Albastru clopot de stamine.

 

Mi-a spus un vișin c-ai plecat

Cu tâmplele în flăcări, Clara,

Acum când sunt incinerat

De-un măr în floare. Bună seara!

 

 

Slavă glonțului

Dă-mi, Doamne, ochi aprinși ca de pisică,

Și gheare-ncinse ca de leopard,

Să nu-mi mai fie,vai, atâta frică

De cazematele de crini ce-n mine ard.

 

Să pot, atunci, s-aud cum rod ca gerul

Moliile cărți de rugăciuni;

Și în cămașa forței să văd fierul

Legat într-un ospiciu de nebuni.

Să pot, atunci, să-ncalec armăsarul

Sângelui meu veșnic patruped;

Metafora să stingă-n clocot varul

Spre care de la naștere purced.

 

Târziu, surpat în craterul laptucii

Da-mi Doamne-n gușă că la șerpi, venin,

Cu pușca-n tâmplă să-mi fac semnul crucii

Spre slava sfântă-a glonțului. Amin!

 

Creangă de cireș

(poetului Victor Știr)

O, luna-aceasta-mi ca la cai

Căpăstru de-aur, dinamită-n vin,

Țuică de prune la orice cișmea,

Și sfârcuri de mirese-n jar divin –

Răpite-n cer de-un înger haimana…

 

O, dragii mei mesteceni, prapuri vii,

Târându-mi umbra-n moarte fără greș,

Cu Dumnezeu dacă-aș putea vorbi

I-aș cere ca-ntr-o joacă de copii

În Rai să fiu o creangă de cireș…

 

Sonet

Din când în când prin tine-mbobocesc

Un cer de stele, altul de cuvinte,

Reinventez un altul ce mă vinde,

Prin panoplii de fum ce-n noi se țes.

 

Arhitecturi de ierbi amar vestesc

Că orizontu-acesta nu ne minte,

Că madrigaluri inventarăm, sfinte,

Când reci oglinzi prin trup ne aburesc.

 

Nu mai e timp, în rafturi este seară,

Se răzvrătesc volume necitite,

Și-ncepe-n lume să mai ningă iară,

 

Prin trupurile noastre nerostite,

O ninsoare ca un dor de țară:

Pe care EMINESCU ne-o trimite!

 

Rugăciune lui Eminescu

Motto : “De din vale de Rovine”

De din vale de Cuvinte

Ne rugăm noi Ție, sfinte,

Ne rugăm precum ni-e graiul

Mai deschide, Doamne, Raiul,

Raiu-acela de cuvinte

Cu tâlc și-nțeles fierbinte,

Rai de frumuseți superbe

Și de-nmiresmate Verbe.

Mai deschide-ni-l, deschide,

Și-apoi nu ni-l mai închide.

Căci de dorul lui măiastru

Mă visez un lac albastru,

Lac cu nuferi viu și teafăr

Lângă-o geană de Luceafăr

Lac al codrilor ce doare

De a stelelor ninsoare.

Și mă rog, mărite, Ție

Da-mi din clipa ce-o să vie,

Clipa cea de veșnicie.

Da-mi-o cât mai poți s-o dai

Clipă cea de veșnic Rai,

Preamărite Domn, Mihai.

Ca prin ea să mă-nvesmant

În al slovei Tale cânt

Cât voi fi pe-acest pământ.

Căci tu veșnic vei rămâne

Preadoinitei limbi române

În hotorul veșniciei

Prințul Sfânt al Poeziei!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*