Născut la Telciu, în 20 mai 1942, a urmat, după liceu, cursurile de biblioteconomie de trei ani la Bucureşti şi a fost, până la nefericită clipă din după-amiază zilei de 2 ianuarie 2001, bibliotecar la Casă de Cultură a Sindicatelor şi secretar al Cenaclului literar „George Coşbuc”. Poet prin excelenţă, Luca Onul făcea parte din spiţă tot mai rară a poeţilor cu drag de a recită versurile celor mari; ştia multe poeme şi avea o dexteritate rară de a versifică. A debutat , în 1984, la editura „Dacia”, cu volumul „Zăpezi de sprijin”. Cărţile sale: „Jocul de-a soarele”, „Cămaşă de iarbă”, „Banchetul metaforei sau hoit suflat cu aur” se lecturează cu interes, datorită unei atmosfere poetice proprii, susţinută de prospeţimea metaforelor în care era neîntrecut, şi de aceea socotit de Radu G. Ţeposu că „aparţinând altor vremuri”. Luca Onul a fost un mare poet, cu o fibră, o textură a Cuvântului teribil de sălbatice, primitiv-fertile și atingând perfecțiunea asemenea Măiestrei lui Brâncuși, dar, din păcate, un poet mai curând nedescoperit și nelegiuit aruncat de cei care l-au citit cândva, în uitare. „Avem în faţa noastră o prozodie care ţi se oferă sensibilităţii spontan şi nemijlocit, ca orice poezie adevărată, unele dintre strofe imprimîndu-se în memorie precum primul sărut al primei iubite.”(Teohar Mihadaş)
Cântec
Între-apus și răsărit
Inima-mi bătând abia
E un măr de flori spuzit
Răzimat de-un ciob de stea.
Între răsărit și-apus
Inima-mi bătând, bătând,
E-un cal alb acolo, sus,
Nedesprins de pe pământ!
Filă de jurnal rătăcit
Domnule, Franz Kafka,
Am ajuns în sfârșit în fața esafodului,
Acum simt mai mult ca niciodată
Că acești crini descărnati
De anumite pramatii,
Au un ciudat miros metafizic
Privind la Dumneavoastră
De după gratii…
Mâinile cu care i-am atins
S-au retras încet nedisimulat,
Ca niște aripi smulse
În infernul meschin
Al unui abator incendiat…
Ochii cu care i-am privit
Au devenit și ei jeturi roșii
Cu sclipiri de cătușă,
Pe care nu pot să mi le imaginez
Decât violente
Și cu gust de cenușă…
Domnule, Franz Kafka,
Am ajuns în sfârșit în fața eșafodului,
Acum ați putea ruga Călăul
Ca lângă un Poem absurd
Să ardă și un poem edenic
Ca dovadă că am luat la cunoștință
De cei mai frumoși morți
Cu blitzul sângelui fotografiați color
Și care-au burdușit bibliotecile lumii
Cu viermii verzi ai hoiturilor lor!
Pasărea-profet
Pasărea ce-mi cântă, cântă,
Nu-i nici drac și nu-i nici sfântă;
N-are-n glas oțet, nici miere,
Nu-i bărbat și nici muiere;
Nu își face cuib din tină
Nici din fragedă lumină;
De-o privesc o zi întreagă
Nici e albă și nici neagră;
De-o aud cântând în prag
Nu știu înger e sau drac;
De-o aud cântând în poartă
Nu știu vie e sau moartă;
De-o aud cântând în pom
Nu știu fiară e sau om;
Iar prin sânge dacă-mi trece
Nu e caldă și nici rece;
Brațul către ea de-ntind
Nici n-o scap și nici n-o prind
Și oricât la ea socoți
Ca s-o vezi în veci nu poți;
Și oricât ai vrea s-o ai
Nu-i în iad și nici în rai,
Căci nu-i Diavol și nici Sfântă…
Pasărea ce-mi cântă, cântă!
Elegie
Mi-a spus un vișin c-ai murit,
Dar cum se poate muri oare
Când cerul lumii e-nroșit
De-atâtea păsări cântătoare.
Acum ninsorile din vis
Au explodat ca o grenadă
Și-o căprioară s-a aprins
De-atâta roșie zăpadă.
Acum să nu mă întrebați
De ce dă buzna peste mine
Această toamnă-n care bați –
Albastru clopot de stamine.
Mi-a spus un vișin c-ai plecat
Cu tâmplele în flăcări, Clara,
Acum când sunt incinerat
De-un măr în floare. Bună seara!
Slavă glonțului
Dă-mi, Doamne, ochi aprinși ca de pisică,
Și gheare-ncinse ca de leopard,
Să nu-mi mai fie,vai, atâta frică
De cazematele de crini ce-n mine ard.
Să pot, atunci, s-aud cum rod ca gerul
Moliile cărți de rugăciuni;
Și în cămașa forței să văd fierul
Legat într-un ospiciu de nebuni.
Să pot, atunci, să-ncalec armăsarul
Sângelui meu veșnic patruped;
Metafora să stingă-n clocot varul
Spre care de la naștere purced.
Târziu, surpat în craterul laptucii
Da-mi Doamne-n gușă că la șerpi, venin,
Cu pușca-n tâmplă să-mi fac semnul crucii
Spre slava sfântă-a glonțului. Amin!
Creangă de cireș
(poetului Victor Știr)
O, luna-aceasta-mi ca la cai
Căpăstru de-aur, dinamită-n vin,
Țuică de prune la orice cișmea,
Și sfârcuri de mirese-n jar divin –
Răpite-n cer de-un înger haimana…
O, dragii mei mesteceni, prapuri vii,
Târându-mi umbra-n moarte fără greș,
Cu Dumnezeu dacă-aș putea vorbi
I-aș cere ca-ntr-o joacă de copii
În Rai să fiu o creangă de cireș…
Sonet
Din când în când prin tine-mbobocesc
Un cer de stele, altul de cuvinte,
Reinventez un altul ce mă vinde,
Prin panoplii de fum ce-n noi se țes.
Arhitecturi de ierbi amar vestesc
Că orizontu-acesta nu ne minte,
Că madrigaluri inventarăm, sfinte,
Când reci oglinzi prin trup ne aburesc.
Nu mai e timp, în rafturi este seară,
Se răzvrătesc volume necitite,
Și-ncepe-n lume să mai ningă iară,
Prin trupurile noastre nerostite,
O ninsoare ca un dor de țară:
Pe care EMINESCU ne-o trimite!
Rugăciune lui Eminescu
Motto : “De din vale de Rovine”
De din vale de Cuvinte
Ne rugăm noi Ție, sfinte,
Ne rugăm precum ni-e graiul
Mai deschide, Doamne, Raiul,
Raiu-acela de cuvinte
Cu tâlc și-nțeles fierbinte,
Rai de frumuseți superbe
Și de-nmiresmate Verbe.
Mai deschide-ni-l, deschide,
Și-apoi nu ni-l mai închide.
Căci de dorul lui măiastru
Mă visez un lac albastru,
Lac cu nuferi viu și teafăr
Lângă-o geană de Luceafăr
Lac al codrilor ce doare
De a stelelor ninsoare.
Și mă rog, mărite, Ție
Da-mi din clipa ce-o să vie,
Clipa cea de veșnicie.
Da-mi-o cât mai poți s-o dai
Clipă cea de veșnic Rai,
Preamărite Domn, Mihai.
Ca prin ea să mă-nvesmant
În al slovei Tale cânt
Cât voi fi pe-acest pământ.
Căci tu veșnic vei rămâne
Preadoinitei limbi române
În hotorul veșniciei
Prințul Sfânt al Poeziei!
Lasă un răspuns