Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan, autentifică următorul fapt: cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6). Dacă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său – Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa şi mulţimea fiinţelor, care îşi găsesc semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină.
De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Iisus Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. De aceea, când abordăm ştiinţa teologică hristologiei, adică învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu înţelegem în primul rând abordarea învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei.
Atât de mare este Taina lui Iisus Hristos încât El nu redefineşte separat prin El Însuşi ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul Sfânt. Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh este identic şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17…). Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai după felul în care lucrează. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arată acest lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Iisus Hristos vine în planul existenţei noastre isorice, nu în mod abstract, după cum cred sectarii care tratează în mod teoretic cuvintele scripturii, într-o manieră individualistă, ignorând sensul şi rostul comuniunii şi al comunităţii.
Duhul Sfânt este dătător de putere şi de viaţă, determinând fiinţa noastră spre relaţionare, spre împlinirea comunităţii, pentru că El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfântul Duh ne naştem în Iisus Hristos, în Taina Sfântului Botez, încorporându-ne în trupul istoric al lui Iisus Hristos – care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment al Cincizecimii. Fiindcă Sfânta Liturghie îl revelează pe Domnul Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism, dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii Ei, şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală, desprinsă de Biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios.
Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se referă la istorie, în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria încetează a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut în prezent, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării ori a împuternicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, în desfăşurare liniară. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii.
La Cina cea de Taină, momentul instituirii Tainei Euharistiei prin cuvintele Sale şi al primei săvârşiri a ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu; Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt XXVI, 26-28). Dacă se ia totodată în considerare următorul verset: „ci vă spun vouă, nu voi mai bea din acest rod al viei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, întru Împărăţia Mea” (Mt XXVI, 29), se poate constata cu uşurinţă că, pe de o parte, Euharistia îşi are temeiul în jertfa de pe cruce a Mântuitorului, iar pe de alta, că în ea va fi prezent în toate timpurile viitoare Iisus Hristos cu Trupul şi Sângele Său înviat. Iisus Hristos trăieşte la Cina cea de Taină anticipat şi tainic moartea Sa pe cruce, dar şi moartea tainică de după aceea (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 98).
Prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos cu trupul în Euharistie este posibilă datorită unirii strânse dintre Trupul Lui cu Dumnezeu Cuvântul prin Întrupare şi pnevmatizat prin Înviere şi Înălţare, ajuns la unirea culminantă cu dumnezeirea. Fără îndoială, prezenţa Domnului cu Trupul şi Sângele Său în Euharistie şi prefacerea pâinii şi vinului pentru mâncarea Lui constituie pentru teologie o mare taină. În teologia ortodoxă, pâinea şi vinul rămân cu adevărat pâine şi vin, la fel cum devin cu adevărat Trupul viu şi Sângele lui Iisus Hristos prin săvârşirea tainei Euharistiei. Transformarea darurilor în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos se realizează într-un mod divin care transcende noţiunile de timp şi spaţiu aplicabile în lumea noastră căzută şi, prin urmare, nu poate fi înţeleasă sau explicată în termenii filosofici ai acestei lumi (Kenneth Paul Wesche, Saint Ignatius of Antioch: the criterion of orthodoxy and the marks of catholicity, PRO ECCLESIA Vol. III, nr. 1, 1994, p. 96).
Trebuie subliniat că descrierea tradiţională a Euharistiei că Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos nu poate fi considerată o metaforă mistică prin care se sugerează legătura tainică dintre suflet şi forţa divină care se sălăşluieşte în inima omului într-un mod mistic. Natura mistică a Bisericii are în mod tulburător un caracter material: Euharistia este Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos într-un mod concret, fizic, nu într-un mod convenţional sau simbolic, ci tangibil şi concret (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 97).
Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie presupune credinţă şi dragoste din partea creştinului, pentru a putea fi înţeleasă tainic, în adâncul sufletului, în realitatea pe care o reprezintă, şi nu ca un ritual magic. Sfântul Ignatie Teoforul sugerează că elementele care unesc Trupul şi Sângele Domnului sunt credinţa şi dragostea: zidiţi-vă din nou în credinţă, care este trupul Domnului, şi în dragoste, care este sângele lui Iisus Hristos (Tralieni 8,1, Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. I, „Scrierile Părinţilor Apostolici”, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 172). Obiectul principal al credinţei şi dragostei creştinului este realitatea Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos şi că în această credinţă creştinul găseşte viaţa: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată (In. VI, 35).
Euharistia nu se poate săvârşi fără mărturisirea credinţei. Dintotdeauna, numai cei botezaţi, deci cei care-L mărturiseau pe Iisus Hristos, s-au putut împărtăşi. Pentru Euharistie este necesară în primul rând unirea prin Cuvânt, prin cunoaştere pentru a înţelege scopul existenţei creştine, urmată apoi de unirea cu Hristosul euharistic în Sfânta Liturghie săvârşită de episcop. Adevăratul sens al Cuvântului nu se lasă înţeles pe deplin decât în context euharistic.
Dreapta mărturisire este aceea că Întruparea s-a realizat în mod real, ceea ce conferă realitate Euharistiei. Creştinii sunt chemaţi să se adune cât mai des spre a se împărtăşi, pentru că astfel Îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om real, Întrupat real, suferind real pe cruce pentru noi, dându-ne astfel posibilitatea Mântuirii. Fără o Întrupare reală, mântuirea devine imposibilă. Realismul sacramental exprimat prin accentuarea prezenţei reale a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, nedespărţit de Duhul, este fundamentul Bisericii, în care Iisus Hristos, una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în firea sa divină, îi uneşte pe credincioşi în comuniunea Trupului Său extins în lume, Biserica (William R. Schoedel, Ignatius of Antioch: A commentary on the Letter of Ignatius of Antioch, Fortress Press 1985, p. 21).
Biserica se defineşte în acest context ca o comunitate unde Cuvântul nu este doar proclamat, ci este realmente prezent în Sfânta Euharistie, care cu adevărat este Trupul şi Sângele Domnului; în consecinţă, Biserica este acea comunitate transformată în Biserică prin unirea într-un singur trup cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cu adevărat dătătoare de viaţă, în Euharistia Bisericii (Kenneth Paul Wesche, op. cit., p. 100).
Lasă un răspuns