Mihai Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul. Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.
Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9). În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în hlamida albă a liniştei necuprinse.
Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români – Corespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)
„În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.”(Călin Nebunul)
De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat, Ovidiu, Eminescu urcă spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor. „Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (M.Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)
Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul. Harul, duhul, biruiesc în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.
Mihai Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.
Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihai Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.
În fiinţa şi persoana sa profetică, Eminescu a întrupat trinitar ideea de sublim a comuniunii Neamului cu Dumnezeu: prin poezie-filosofie-teologie, ancorându-se astfel fundamental Operei lui Hristos, Evangheliei Sale de restaurare a Omului prin virtuţiile creştine, prin Dragostea ortodoxă, imprimând caracterului său originalitatea gândirii spiritualităţii sale pururea daco-române.
Prin geniul său naţionalist, prin jertfa sa sacră, prin chemarea sa religioasă, prin curgerea sa universală, prin alegerea şi trăirea sa ortodoxă, Mihai Eminescu se identifică şi ne identifică totodată pe noi ca mărturisitori întru Hristos, ca slăvitori ai Crăiesei Daciei Mari, Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina, ca lumină a sufletelor strămoşilor şi străbunilor cuminecate din Potirul Logosului, întru aura transfigurării, a Învierii, a Înălţării şi a Mântuirii fiecărui creştin jertfitor, dar numai în ceata Neamului său ortodox. Existenţa profetului creştin ortodox dacoromân este în dimensiunea sa spirituală o proexistenţă. Esenţialitatea lucrurilor, fiinţelor, persoanelor ţine de imperativul Creaţiei lui Dumnezeu, de trăirea lui Hristos în fiinţa reală a creştinului, urzită spre a fiinţa viaţa în comuniune cu întreaga Creaţie, dar mai cu seamă cu Dumnezeu, într-o permanentă înnoire lăuntrică, într-o continuă revoluţie hristică, astfel încât schimbându-te, renăscându-te, înţelepţindu-te, te ridici deasupra vremii, te înalţi deasupra ta şi odată cu tine lumea pe care ţi-o asumi profetic ca înnoire.
În esenţa spiritului omului chemat, a creştinului ales, a persoanei profetice stau deopotrivă simbolurile imanenţei şi cele ale transcendenţei, astfel încât Geniul creştin dacoromân transcende de le metafizicul momental la misticul monumental, determinând fenomenul să devină o fenomenologie intensificată, nuanţată, amplificată, provocând psihologic acel act inefabil, când trăirea devine conştiinţă, iar conştiinţa devine trăire, plinind astfel acea forţă revelatoare, copleşitoare, de o mare complexitate, care uimeşte totul: FASCINAŢIA unei CONŞTIINŢE UNIVERSALE însetată pururea de ABSOLUT.
La noi, Doina s-a născut odată cu Dacul, îndrumându-l în sfera spiritualităţii sale, a firescului său religios, a legităţii sale morale, care-i conferă o creativitate plenară, cosmică. Pentru savantul principe Bogdan Petriceicu Haşdeu, DOINA se tâlcuieşte: LEGE. „Doina e mai veche decât dominaţiunea limitată romană în Dacia. Genul poporului dacoromân este mai poetic decât acela al latinilor.” (C.I. Ionescu-Cion, Manual de poetică română, Bucureşti-1888)
Prin ipostaza şi personalitatea sa creştin-ortodoxă, Eminescu a trăit plenitudinea jertfei în menirea sa existenţială ca pe o necesitate ontologică. El a avut sfânta binecuvântare de a trăi şi împlini ambele ipostaze ale martiriului profetic: cea a conştiinţei morale şi cea a muceniciei sfinte.
„De mult am vrut să-ţi scriu, să te întreb,/ Dar socoteam că dintr-o altă ceară/ M-am făurit pe dealul transilvan/ Şi altul mi-este fratele de ţară.// Moldova este sfîntă îmi spuneam/ Ştefan şi Eminescu împreună./ Eu ardelean cu suferinţa mea/ Ce poate ea să ştie şi să spună?// Iancu şi Horia nu au fost poeţi/ N-au ridicat nici imn, nici mănăstire,/ Şincai muri cu gîndul în desagi,/ De Ioan Budai cine mai are ştire?// Şi mai departe mulţimi fără de rînd,/ Ţărani pe cîmpul Blajului departe/ Iobagi, păstori şi preoţi şi dieci/ Cît vezi cu ochii-afară de cetate.// …De mult am vrut prin tine să vestesc/ Mihai, Moldova că mai vine/ Încă un plîns încet în univers/ Din strunele-ardelene lîngă tine.” (Ioan Alexandru, Către Eminescu, în Imne 1964-1973, Bucureşti-1975)
Lasă un răspuns