Arhiva zilnică: 14 iunie 2019

Aberațiile unui ins ce se crede finanțist…

Să vorbim puțin despre cel ce ne face viața un iad cu măsurile sale economice aberante, dacă nu de-a dreptul imbecile. Ministrul Finanțelor, Marcel Boloș susține că a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Oradea la 40 de ani deși aceasta nu apare în CV-ul postat pe site-ul ministerului pe care îl conduce. Omul nostru a „făcut” la aceeași Universitate din Oradea Facultatea de Electrotehnică și Informatică (1992-1997), Facultatea de Științe Economice (1993-1997), un master in Managementul Instituțiilor Financiar Bancare (1997-1999) și și-a luat și două doctorate unul în management(1999-2007) și altul în contabilitate (2000-2005)! Este după cum se pare plin de carte. Practic omul nostru, azi ministru important, în perioada 1992-2007 a stat doar la școală! Dar nu, v-ați înșelat. Omul nostru a fost tot atunci inspector la Primăria Oradea având doar liceul terminat în 1986! Cum în 1997 și-a luat cele două licențe in economie, a fost promovat contabil șef, apoi director economic și într-un final director executiv la aceeași Primărie Oradea. Cum nu există informații că domnul actual ministru ar fi lucrat vreo secundă la o firmă privată, experiența sa economică este doar una de amploaiat la stat, deci zero în economia reală! După experiența vastă de la Primăria Oradea a fost parlamentar sau a lucrat pentru parlamentari. Deci zero economie reală! A… mai ținea uneori și slujbe, dar din alea importante, conform articolelor din presa locală din Bihor. Nu mai punem în discuție faptul că Universitatea din Oradea, era, cum s-a demonstrat în alte spețe, în anii 1996-1997 o adevărată fabrică de diplome false, cu studenți care nu dădeau pe acolo dar dădeau banu’ unde trebuie! Nu, astea sunt doar afirmații răutăcioase pe care justiția le-a confirmat.

Să venim acum la economie, că asta ne doare. După cum am arătat mai sus, ministrul este tobă de carte în domeniu și mai mult, îl are și pe Dumnezeu în suflet! Doar zâmbetul tâmpit nu și-l șterge de pe față când face cele mai aberante declarații, dar asta, este altă poveste.

Ministrul Boloș a declarat că nu intenționează să majoreze taxele și impozitele și că trebuie văzute roadele luptei de combatere a evaziunii fiscale! Păi se vedem. S-au majorat de la începutul anului taxele locale deși unii primari nu doreau acest lucru. Cu cât? Cu 13,8%! Ceeeee? Mai mult, s-au impus praguri pentru deținerea de mai multe proprietăți și ce să vezi, impozite suplimentare! De la 1 iulie 2024 a crescut acciza la carburanți, că avea nevoie bugetul ăla deficitar făcut tot de … Marcel Boloș, de bani. Cu cât o fi crescut acciza? Cu doar 50%! Tot în 2024 au crescut anumit cote în zona de TVA de la 5% la 9%, de la 9 la 19%. Astea nu sunt taxe? Indirect s-au introdus aberațiile numite e-factura, e-transport și acum urmează e-TVA. Sunt ele necesare economiei sau luptei contra evaziunii fiscale? Răspunsul economiștilor adevărați este nu. Și doar la un singur eveniment, TaxEu Forum din februarie 2024, au participat vreo 100, cu funcții importante în companiile românești. Adică acolo unde domnul ministru nu a muncit niciodată în viață! Acum câteva zile contabilii din CECCAR tocmai i-au demonstrat domnului ministru cât de greșite sunt măsurile susținute de el, și surpriză, ministrul și-a recunoscut indirect prostia și a decis amânarea și modificarea e-TVA! Nu că ar fi vrut să facă asta dar sistemul susținut de el era imposibil de aplicat! Cam aici este realitatea despre afirmația cu competența!

Pentru că aberația politică nu e aberație dacă nu pute și a prostie, de exemplu, e-factura se aplică și PFA sau firmelor care NU sunt plătitoare de TVA și unde, conform legilor contabile, alea în care domnul ministru e foarte studios, vezi studiile, TVA devine cheltuială la achiziție! Deci pui tu câteva sute de mii de mici firme să implementeze mizeria, că program nu îi pot spune, de e-factura pentru a combate ceva la care nu sunt parte! Frumos! Dar banii pe care îi căutați domnule ministru nu sunt acolo unde vă uitați dumneavoastră cu insistență! Ei sunt în pensiile speciale, sunt în aparatul de stat super stufos, sunt în aberațiile birocratice, sunt în incompetența reprezentanților statului puși să apere avutul național, sunt în redevențe, sunt în pierderile firmelor de stat, sunt în sinecuri. Acolo din păcate, nu vreți să vedeți nimic.

Ar fi mult mai multe de scris despre deciziile ministrului în cauză dar ne oprim deocamdată aici. Sunt prea multe aberații care sfidează bunul simț, logica și legile în vigoare pentru a ne mai enerva. Și acest ministru va fi la un moment dat istorie și nu îi dorim decât să înghită toată mizeria pe care a introdus-o în economie și să își rumege atunci competența.


Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I și-a deschis filială și la Iași

Acum când problema istoriei naționale este dezbătută intens, mai ales în educație, ideea înființării acestei filiale a Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I din București a plecat de la militarii din garnizoană și din mediul academic ieșean, fiind transpusă în practică într-un timp relativ scurt. Inițiativa fiind sprijinită de conducerea Ministerului Apărării Naționale şi de structurilor subordinate, s-a transformat destul de repede în realitate. În toamna anului trecut a și avut loc festivitatea de inaugurare a muzeului ieșean, situat pe bulevardul Carol I, nr.7, la sediul Cercului Militar Iaşi. Acum, ieșenii și turiștii capitalei istorice a Moldovei, atunci când vizitează vestitul Copou, se vor putea opri o clipă lângă Cercul Militar, vizavi de Spitalul Militar, pentru a cunoaște frânturi din istoria militară a Iașului și a Moldovei. Îi întâmpină o colecție frumoasă de piese de artilerie, în parc, și exponate alese cu grijă și suflet de muzeografii Muzeului Militar Național, în expoziția permanentă. Au participat la eveniment cadre militare active, în rezervă și retragere, veterani de război, reprezentanți ai autorităților publice locale și ai mediului academic ieșean, precum și un numeros public.

Militarii Batalionului 151 Infanterie Lupii Negri, cunoscuți pentru modul exemplar în care și-au îndeplinit misiunile externe în ultimii ani, au prezentat onorul. A fost oficiat serviciul religios atât în rit ortodox, cât și romano-catolic, după care s-au susținut alocuțiuni. Un moment deosebit a fost omagierea colonelului (ret) Mihai Cruceanu, care a împlinit, în aceeași zi, frumoasa vârstă de 100 de ani, fiind unul dintre puţinii centenari în viaţă, ce a luptat în cel de Al Doilea Război Mondial. Elevii Şcolii Gimnaziale Paradis, din Iaşi, au donat muzeului nou înființat o replică a Drapelului de luptă al Regimentului 15 Infanterie Războieni, din 1927. „Am participat cu multă plăcere la acest eveniment. Este rodul dedicării unor oameni care iubesc cu adevărat tot ceea ce înseamnă istoria naţională, dar şi militară, a spus generalul Ciucă. Festivitatea a fost organizată de Brigada 15 Mecanizată Podu Înalt şi Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand I, cu sprijinul Primăriei Municipiului Iaşi, Consiliului Judeţean Iaşi şi a partenerilor proiectului. În încheiere, Muzica militară a garnizoanei Iași, Corul Marii Uniri al Ateneului Iași și elevii Şcolii Gimnaziale Paradis au susținut un concert. „Această filială a fost înfiinţată în semn de respect şi cinstire pentru jertfa armatei române în Războiul de Întregire şi pentru rolul pe care l-a avut Iaşul, capitala celor trei uniri, 1600, 1859 şi 1918. A fost capitală de război, între anii 1916 și 1918, a rezistenţei până la capăt, aşa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga”, a declarat directorul filialei Iași a Muzeului Militar Național, colonelul (r) Dan Prisecaru.

Acum, alături de filialele Muzeului Militar Național de la Bacău, Cluj-Napoca, Constanța și Oradea, vom avea încă una la Iași. Fie că veți alege să admirați bătrânii „lei” ai artileriei din ultimul veac de la exterior, sau veți dori să treceți pragul „casei comandantului” pentru a privi cum povestea se îngemănează din artefactele militare expuse, suntem siguri că experiența vizitării noului muzeu va fi una de neuitat. Unii dintre domniile voastre care sunt „leaturi mai vechi” vor putea chiar trăi aduceri aminte văzând acum expuse piesele de armament sau echipament pe care le-au mânuit sau purtat în vremea când „erau în armată”. Expoziția muzeală este, după cum bine v-ați dat seama, compusă din expoziția interioară în pavilionul de expunere și expoziția exterioară de tehnică de artilerie din parcul creat în acest scop. Este un obiectiv turistic ce nu trebuie ratat, pe lângă atâtea altele pe care ni le oferă fosta capitală moldavă, municipiul Iași. (G.V.G.)


Acvila de câmp zboară și cuibărește în România după 50 de ani de la dispariție

Odată pe cerul României zburau multe păsări de care acum aflăm doar din cărți. Așa cum Imperiul Roman purta semnul imperial al vulturului, iar egiptenii aveau șoimul ca semn al sufletului, tot astfel acvila Gaia era adorată de către marele neam al geților. Ea apare pe coifurile de paradă din aur și argint și pe cupele dublu-tronconice (în formă de clepsidră, de fragment al Coloanei Infinitului), ca Timp al Divinității. Apare Gaia de care se ține Gaia Mațu puiul acesteia, Puia Gaia (nouă creație, noua viață). Mama Gaia poartă în cioc un pește și duce în gheare un mamifer. Ea este cea care răspândește viața de la înălțimi. De aceea aflăm pește în lacurile de munte, sau iezi de capre pe versanții munților. Ea este cea care vede tot, știe tot și hotărăște când se vor întâlni cerurile cu pământul. După un timp în care au dispărut de pe cerul nostru zborul maestuos al acvilei de câmpie, de curând au fost văzute câteva frumoase astfel de păsări în zona dobrogeană.

Acvila de câmp (Aquila heliaca) este o pasăre de pradă de-a dreptul imperială, după cum o recomandă numele ei în mai multe graiuri: Aigle impérial, Kaiseradler, Águila imperial oriental, Eastern Imperial Eagle, sau doar Imperial Eagle. Orientală sau estică, deoarece există și acvila de câmp iberică sau Spanish Imperial Eagle (Aquila adalberti) în vestul continentului, care în trecut era considerată conspecifică cu acvila de câmp. Noi am numit-o pe românește vulturoaică, vultan, pajură de câmp sau acvilă de câmp (i se mai spune și zgripțor sau zgripsor). Desigur, numele populare se suprapun uneori peste cele ale acvilei de munte, mult mai răspândită la noi. Științific se prezintă cu numele de gen, Aquila, denumirea latinească a acvilelor, în timp ce numele de specie vine din cuvântul grecesc helios, soare, legat fie de culoarea deschisă a penajului ventral al juvenililor sau poate de preferința acestei păsări pentru zonele cu climă mai caldă, mai solară. Face parte din familia Accipitridae, familie ce conține peste 250 de specii de păsări de pradă, grupate în 70 de genuri, răspândite pe toate continentele planetei, mai puțin în Antarctica. Acvila de câmp este parte a genului Aquila cu alte aproape 40 de specii de păsări întâlnite în Europa, Asia și Africa. Acvila de câmp este de aspect și proporții similare cu acvila de munte din Europa, Asia și America de Nord. Acvilă de talie mare, poate depăși 80 de centimetri de la cap la coadă și poate trece de 2 metri ca anvergură.

Ca la mai toate răpitoarele, nu masculul este cel mai impozant, femela fiind cu zece la sută mai mare și cu până la 40 la sută mai grea. În zbor, are silueta tipică a unei acvile, cu aripi late, întinse orizontal, terminate cu șapte remige primare (pene mari), vizibile individual ca niște degete. Pasărea ajunge la penajul de adult abia în al șaptelea an, trecând prin penajele succesive ale stadiilor de juvenil și subadult. Adultul este brun închis, părând chiar negru în zbor, cu capul și gâtul maronii gălbui. Pe umeri are două pete albe, ca un adevărat general cu epoleți. Coada gri, dungată, este terminată cu o bandă neagră. Are o distribuție relativ continuă în Asia centrală și în Anatolia, dar fragmentată în estul Europei, aici fiind la limita arealului său. În afara sezonului de reproducere este foarte mobilă, iernând în sudul regiunilor de cuibărire, respectiv în sudul Asiei și în zona Orientului Mijlociu. Este o specie care preferă spațiile deschise, pădurile sau pâlcurile de arbori din zona de stepă sau de câmpie, adesea în apropierea apei. Acvila de câmp trăiește în zone de câmpie cu arbori puțini, niciodată nu vânează în zone împădurite. În România acvila de câmpie este prezentă ca specie cuibăritoare în Câmpia de Vest și probabil în Dobrogea. Dacă vremea e mai caldă, la final de februarie – început de martie pasărea apare deja în teritoriile de reproducere. Foarte rar apare și în alte zone ale țării, fără a cuibări. Deși poate fi întâlnită la noi tot anul, în sezonul rece este o specie eratică, extrem de mobilă. Adulții se deplasează pe distanțe destul de mari în căutarea hranei, în funcție de disponibilitatea acesteia și de condițiile meteo, cum ar fi gradul de acoperire cu zăpadă. Preferă zonele deschise și în perioada de iarnă, când poate fi văzută în compania altor păsări răpitoare.

Imaturii sunt de departe cei mai călători membri ai familiei. Dacă în prima iarnă pot sta cu părinții în apropierea zonelor de cuibărire, în cei 5-6 ani cât le ia să devină adulți, vor străbate distanțe foarte mari. În 2012 un imatur de acvilă de câmp echipat cu transmițător satelitar în Ungaria a ajuns până în sud-vestul Nigerului, zburând cale de peste 4.000 de kilometri! Hrana preferată sunt mamiferele mici și medii, în special popândăii și hamsterii, dar prinde și iepuri sau vulpi. Însă baza de selecție este foarte largă, în funcție de disponibilitatea hranei din regiunile de cuibărit. Păsări precum corvidele, păsările de apă sau chiar răpitoarele de noapte, reptile, amfibieni, crustacee sau insecte, toate completează meniul acestui răpitor. Pândește prada de la înălțime, fie din planare, fie din puncte fixe cum sunt arborii sau stâlpii, majoritatea fiind prinsă la nivelul solului, după ce pasărea se aruncă asupra sa. În sezonul rece, când hrana e mai greu de procurat, consumă și cadavre, pe care le împarte cu alte păsări de pradă, sau fură hrana altor acvile. Perechile sunt monogame și în fiecare an se întorc la cuibul vechi. Acvila de câmp cuibărește solitar, precum majoritatea păsărilor de pradă. Preferă, cum spuneam, terenurile deschise și semideschise, cu arbori izolați sau grupați în pâlcuri. Cuibul e situat de regulă în arbori, la înălțime, dar poate cuibări și în tufărișuri. Printre arborii care găzduiesc pasărea se numără diferite specii de stejar, arțar, frasin sau tei. Fiind o pasăre impunătoare și cuibul va avea dimensiuni impresionante. Construcția de 1-1,5 metri în diametru și 60-70 de centimetri adâncime este realizată de către cei doi parteneri. Materialul de construcție sunt crengile mari, îmbinările acestora fiind căptușite cu crenguțe, iarbă, păr sau lână. Desigur, prin reparații și adăugiri în ani succesivi, cuibul poate crește suplimentar în dimensiuni. Regăsim și în cazul acvilei de câmp un obicei prezent la multe specii de dimensiuni mari, berze inclusiv, și anume existența mai multor cuiburi pe teritoriul propriu, folosite alternativ. Și, la fel ca în cazul cuiburilor de berze, apar și colocatarii, specii de vrăbii sau alte păsări răpitoare de talie mai mică. Femela depune 2 sau 3 ouă, pe care le clocește, asistată alimentar de către partener. Incubația durează 43 zile, după care apar puii de culoare albă, dintre care doar cel mai puternic va ajunge să părăsească cuibul, ceilalți murind înainte. Puiul zboară pentru prima dată după două luni și iarna migrează singur, căutând pereche în vara următoare. În libertate trăiește circa 21 ani, iar în captivitate poate să ajungă până la 44.

Acvila de câmp a suferit de-a lungul ultimelor secole un declin accentuat. La nivel mondial specia este considerată „vulnerabilă” (VU). La nivel european, după ultima evaluare, din 2021, specia este clasificată ca având „preocupare minimă” (LC) de către IUCN. Această aparentă situație pozitivă se datorează creșterii populației, ca urmare a măsurilor de conservare din proiectele derulate în Europa. Totuși, conform Atlasului European al păsărilor Cuibăritoare, publicat în 2020, s-a constatat o reducere cu zece la sută a distribuției. La nivelul țării noastre, conform proaspăt publicatului document Lista Roșie a României, pasărea are statut de „critic periclitată” (CR). Acest statut se datorează faptului că este o specie extrem de rară, populația cuibăritoare este foarte mică, în prezent cunoscându-se cu certitudine doar 2 perechi. Pajura imperială a fost cândva sursă de inspirație și de admirație pentru noi. Măreția ei a fost descrisă în povești și a așezat-o pe multe blazoane, cel mai cunoscut nouă fiind cel al Austro-Ungariei (căci e greu de spus care dintre acvilele prezente în trecut în acele teritorii și-a împrumutat silueta binecunoscutei monarhii, acvila de câmp sau cea de munte). Dar, aparent nu a fost suficient pentru a o pune la adăpost de rezultatele acțiunilor noastre. Am persecutat-o fără discernământ, alături de mai toate păsările de pradă. Am otrăvit-o, voit sau fără să ne gândim la consecințe, atunci când am încercat să eliminăm lupii.

I-am tăiat arborii în care își făcea cuib, probabil cea mai mare lovitură pe care i-am dat-o. Iar aceste acțiuni au avut un efect devastator pentru o pasăre care se reproduce abia după cinci sau șase ani, căreia rar îi supraviețuiește mai mult de un pui pe sezon, o pasăre aflată la noi la limita arealului ei de distribuție, aceasta însemnând oricum număr mic de perechi. Acvila de câmp este o specie vulnerabilă în toată aria de răspândire, fiind pe cale de dispariție în Europa. Mai rămâne o mică populație în Alpi ca relicvă a timpurilor când se extindea pe toată întinderea imperiului Austro-Ungar, unde a fost emblemă a casei imperiale de Habsburg. Motivele declinului sunt persecuția directă a crescătorilor de animale (care consideră acvila de câmp ca pe un pericol pentru turme) și distrugerea habitatului natural prin transformarea în terenuri cultivabile. În România, pasărea a dispărut pentru 50 de ani, pentru a apărea din nou în anul 2016. Situația s-a ameliorat întrucâtva de când acvila de câmp a fost declarată specie protejată. Astfel, în jurul anilor 1970 acvila de câmp a dispărut din România ca specie cuibăritoare. Am așteptat până în 2016 pentru a avea din nou o cuibărire confirmată pe teritoriul țării noastre. Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 3.500-15.000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 1.300-1.900 de perechi. Chiar dacă tendința populațională la nivel european este considerată crescătoare, la nivel global se estimează că populația acestei specii rămâne în declin. Principala amenințare este reprezentată de degradarea habitatelor în zonele de cuibărit prin reducerea habitatelor naturale: tăierea copacilor bătrâni, intensificarea agriculturii și transformarea zonelor de pajiști stepice în culturi agricole (în special în Dobrogea). Alte amenințări sunt reprezentate de utilizarea pesticidelor în agricultură (care duc la reducerea sursei de hrană și la otrăviri), distrugerea intenționată a cuiburilor, coliziunea cu firele de înaltă tensiune și dezvoltarea infrastructurii de producere a energiei eoliene (impactul direct al turbinelor eoliene și indirect, prin reducerea suprafeței habitatului de hrănire). În România, populația estimată este de una- trei perechi. Tendința populațională este considerată crescătoare. Și dacă pentru reîntoarcerea pajurii imperiale nu avem probabil niciun merit, bunăstarea păsării de aici înainte depinde într-o măsură covârșitoare doar de noi. (G.V.G.)


Dar ei, ei de ce au drepturi iar noi trebuie să tot tăcem, să tot răbdăm, să tot plătim și, poate, să și plecăm, nu?!…

Da, poate exista vindecare!… Dar pentru asta trebuie să continui a lupta și a-ți purta crucea!… Altminteri, fără ea, ruptă din taina inițială a cununiei, va fi doar o fugă, un abandon… Și nu o luptă chiristică pentru îndreptarea celuilalt și, poate, coaserea pe firul vieții de apoi a unei alte metanii pe șirul de mântuire pe care le așează viața în drumul nostru… Cam despre asta putem spune că a fost vorba în cuvintele arhiereului Tomisului… Nicidecum de vreo încurajare a abuzatorului de a-și maltrata „dezlegat” soția… Iar azvârlirea unei amenzi la adresa ierarhului este anatema unui stat care se vrea tot mai desprins de cele creștine… Pentru că nu stă în judecata unui organism al statului laic să analizeze spusele unui duhovnic al neamului său… Și nici să sancționeze fapta prin ricoșeu, amendând postul de radio al Arhiepiscopiei pentru că „nu a menționat telefonul verde” pus la dispoziția victimelor abuzurilor… Căci, nu despre asta era vorba în acel apel al creștinei ce a declanșat, fără de voie, o altă reacție de prigoană la adresa arhiereului… Și al neamului său creștin ortodox! Pentru că femeia a cerut un sfat, nu a sunat pentru a striga disperată după ajutor… Și, oricum, treaba duhovnicului este să sfătuiască, nu să aleagă și să impună decizii celui ce-l întreabă, nu?!…

Ironic în hotărârea ciracilor (anti)media ai statului de a amenda postul de radio al Arhiepiscopiei Tomisului, pentru spusele arhiereului lor, ÎPS Teodosie, este însă altceva… Faptul că abuzatorul (psihologic, nu fizic, poate trebuie menționat) s-ar putea să scape, financiar, mult mai ușor… Pentru că abuzul psihologic este și mai greu de dovedit și, mai ales, mai greu de pedepsit prin legile lumești… Asta în vreme ce postul de radio al Arhiepiscopiei rămâne cu pedeapsa cea mai mare… O amendă ilogică și ruptă de drepturile de exprimare date de independența editorială… Sigur, se va spune că nu era un radio „obișnuit”… Ci unul duhovnicesc… Al Arhiepiscopiei… Doar că, axat și „clișat” ca radio tematic pe o nișă, cea a fraților în ortodoxism, tocmai de aici rezultă și aberația intervenției coercitive a instituțiilor de cenzură media a statului… Pentru că vorbim de un loc unde aleasă este rostirea Cărții Sfinte, nu opisul la comandă cu deciziile de sancțiuni venite dinspre argații publici… Poate unii fără credință, poate unii atei, poate chiar vârfuri de lance ale prigonirii prin orice mijloace a creștinilor ortodocși, nu?!

Și nu, nu era nevoie de vreo dezbatere teologică vizând interpretarea spuselor arhiereului Tomisului… În fond, dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite în biserică, nu ar fi avut pe unde să pătrundă mâna cenzorilor să de-a cu bățul… Să arunce ei cu pietre… Sau ar fi intrat, căci, dacă este vorba despre atingerea învățăturilor noastre creștine, și promovarea hidoșeniilor antiumane mascate ca libertăți de exprimare, nu doar nonreligioase, ci fățiș și răspicat anti-religioase (dar ei de ce au dreptul de a lovi, iar noi trebuie să tot tăcem, să tot răbdăm, să tot plătim și, poate, să plecăm?!) ăștia chiar pătrund peste tot. Se infiltrează, se înfățișează sub haine spilcuite, apoi scuipă mâinile ce le-au dat binecuvântări.

Așadar, dacă acele cuvinte ale arhiereului ar fi fost transmise de postul de radio de la o slujbă din sfânta biserică, oare cum și-ar mai fi motivat agaricii sistemului aplicarea de sancțiuni?… Or, poate vor să punem pe zidurile bisericilor afișe cu numere ale feluritelor „telefoane verzi”, acoperind sfintele icoane (ce-i ard din ochi pe ei, păcătoșii!) cu mesajele politicilor „de corectitudine”, pentru a ne strivi și înlătura nouă libertățile religioase, mai ales ale ortodoxiei noastre?!…

De ce să ne lăsăm însă striviți?!… Într-una… Nu ne-a ajuns? Nu ne ajunge? Sau ne va fi ajuns când nu vom mai putea face nimic?!… Pentru că, ăștia ne confiscă identitatea religioasă, ne scot la talciocul „babilonian” al lumii de azi identitatea de neam și țară, așa cum a fost zugrăvită de iconarii demnității de neam ca identitate a fiecăruia dinte noi, vânzându-ne prin acțiuni de eliberare a mii de cetățenii române oricui, oricând și oricum, doar să ne împânzească neamul cu neghină, să ne veștejească nu doar istoria, nu doar vestigiile și reperele de altădată, nu doar dreapta credință, ci însăși purtarea de români a sufletului și a cetățeniei mezată astăzi atâtor limbi stricate…


E vremea pietrelor!… Din nou…

Ecleziastul ne spune că e vreme pentru toate. E vreme pentru a construi, dar e si vreme pentru a dărâma. E vreme pentru a arunca pietre, e vreme pentru a strânge pietre. E vremea pietrelor! E vremea să strângem pietrele pe care alții le aruncă în noi. Ca neam, în primul rând! Europa aceea creștină nu mai există! În ultimii trei ani, așa zișii actori politici, au distrus totul. Nu a mai rămas piatră pe piatră. Nu vedem oare?! Europa a ajuns un balamuc. Individa aceea care a „condus” destinul …ue a avut o singură cale. A fost pusă să distrugă Europa. Și a făcut-o cu mare plăcere. Ea, soțul ei și „marele” specialist Fauci. Au smintit lumea, aruncând totul în haosul fricii. Lumea a luat-o razna de tot. Nimeni nu mai e în stare să ia niște decizii corecte. Omul, europeanul, a fost golit de conținut. A rămas o formă fără fond. Nu mai gândește cu mintea lui. Părerile altora sunt cele mai bune. Străinii conduc guvernele statelor. O mână de demenți fantomatici. Ascunși sub diverse denumiri, care mai de care pompoase. Niște călăi orbiți de avere și putere. Vă aruncă cu „drepturile” în cap. Aveți alegeri! Pe bune!? Care alegeri?!

Minciuna trece drept adevăr si adevărul e mascat în minciună. Așa au hotărât întunecații. Și, astfel, turma a acceptat tăcută! Mascarada alegerilor, preluată de mizerabila mass media la ore de vârf, au spălat creierii tuturor. Care alegeri? Alea din care iese cine trebuie?! Sclavii și executanții perfecți! Numai actori politici nu sunt! Chiar nu vedem? Sau ne facem că nu vedem ca să stăm liniștiți în minciună. Probabil e mai comod. Nu trebuie să facem nimic, doar acceptăm mizeriile acestora fără să deschidem gura. Toate legile demente și strâmbe își vor găsi mușterii. Mai devreme sau mai târziu, lumea va ajunge la mâna întunecaților. Lipsa de reacție a maselor mari de oameni le întărește dorința de strivire totală a Europei.

Războiul împotriva ortodoxiei e în desfășurare, războiul împotriva firii merge înainte. Ideea de înarmare, este doar o delapidare majoră a bugetelor statelor ue, pentru a destabiliza Europa. Merge înainte. Lumea e ocupată cu fotbalul. Circ și pâine. Între timp, ei trag ițele să-și atingă obiectivele. Circul de prost gust de la „partenerul strategic” ne-a arătat unde suntem. Adică în groapă! Să te folosești de un bătrân bolnav, care habar nu are ce caută pe scenă a spus totul. Întunecații nu se dau bătuți. Merg mai departe. Nu contează că garnizoanele au început să arunce cu pietre în bătrân. Se va retrage o păpușă și altă păpușă o să-i ia locul. Planul merge mai departe. Nu pleacă câinele de la măcelărie, zice o vorbă din bătrâni! Mare adevăr!

La noi, nu mai poate fi vorba de alegeri. Libere nu au fost niciodată! A ieșit de fiecare dată cine dorea licuriciul de mână pe sub masă cu „dușmanul etern” de la Est. Ca să spolieze tot ce înseamnă resurse. De la creiere, oameni și până la resursele naturale. Tot! Țara asta nu mai deține nimic. Ba da. Doar niște slugi care îndeplinesc ordinele venite prin ambasade. Totul e ruină!

Trist este că românii nu zic nimic. Tac! Această tăcere de moarte va distruge viitorul tuturor. Tăcerea înseamnă acceptare! Acceptați tot ce vă livrează cei din bordelul politic fără să vă gândiți unde duce toată mizeria asta. Cât de simplu este să luați atitudine! Asta nu înțeleg. De ce atâta tăcere, când puterea reală este la voi. Când sunteți împreună! Chiar nu înțelegeți?! Lașitatea și acceptarea oricărei legi demente dată de ue și implementarea ei în viața noastră de zi cu zi, ne duc la pieire! Ca neam! Până unde? Până când? Vă întrebați cine va fi președinte? Nimeni din România! Se va înșuruba o persoană la ordin! Extern! Nu vă bateți capul. Cel mai slugarnic dintre cei ce doresc fotoliul. Ca să execute exact ce i se spune. România e fără viitor, atât timp cât tăceți mâlc. Mascarada continuă! Nimic nu se pierde, totul se transformă. Slugile sunt la mare căutare. Trădătorii, trec drept oameni de stat! De stat drepți cu mâna la vipușcă. De zece ani țara nu a avut conducător. A fost doar turist de lux. Urmează probabil un alt individ la fel de josnic. Au întunecații planurile lor. Vouă o să vi se livreze o poveste. O amăgire de „Salvator”! Care-și „iubește” țara. Îmbrăcat elegant în costum scump, dar sub sacou cu haină de securitate. Stat polițienesc distrus fix de cei ce trebuiau să apere securitatea națională! Ce e securitatea națională? Este fix cum să vinzi și să trafichezi România. Care moare în tăcere! De lașitate, lipsă de demnitate și mai ales prostie!

Să vă fie de bine! Viitorul este sumbru! Doar ca toți aveți sinuzită și nu mirosiți ce urmează. Sau mai rău. Vă place!


O dezbatere ca un prelung cântec… de jale

A fost pe toate posturile de televiziune dezbaterea „titanilor”, președintele cu numărul 45 pe tricou, și președintele cu numărul 46. Poate că ordinea este inversă, dar noi nu trebuie să întoarcem lucrurile spre „ghinion”. Regulile stabilite au fost ca la fotbal: două minute unul, două altul, în pauză au zâmbit a neliniște. Cel cu numărul 45 a lăsat morții din pandemie, dar a venit cel de-al 46-lea și au fost înviați iar haosul de la 45 a fost remodelat de 46. Dacă nu făcea cel cu 46 medicamente nu ajuta țara să devină (de unde o fi cuvântul: de-vină?) cea mai mare economie mondială. Totuși lumea aceasta este condusă de domniile lor, dacă este așa, eu mă mut pe planeta Marte. Fac acest lucru pentru că este a patra planetă de la soare și penultima ca mărime din sistemul solar. Sigur că o să port ochelari cu scintilații ca să nu mă deochi. Chestia cu mutatul pe planeta Marte o spune și domnul Elon Musk. Dar sunt sigur că nu o să ne certăm pe acolo, amândoi suntem pacifiști și așteptăm soarele să ne topească în armonie și destin. Dacă nu ne lovea covidul ajungeam o așa mare economie că treceam pe producția de chiloței cu ștremeleag pentru toate vârstele, sic…! Spune cineva… Dar nu a fost să fie. Alt cântec de jale: trafic de persoane, planeta trebuie schimbată de la dosul văcuțelor până în 2030, pentru ca în 2031 să rămânem țuț împietriți în foamea deșertului radioactiv. Dacă era „radiopasiv” nu se punea la socoteală și nu știu a cui socoteală mai este. De ce îmi trece prin cap vorba aceea veche: ce-i în mână nu-i minciună…?

Desigur că nu am vorbit despre dezbaterea dintre Donald Trump și Joe Biden până acum, am bătut câmpii, dar asta să nu mă bată ei pe mine. Nici despre dezbaterea din 29 septembrie 2020, dar nici despre dezbaterea din 2024 nu vorbesc. Sau totuși și desigur, dezbaterea dintre Donald Trump și Joe Biden a fost unul dintre cele mai urmărite evenimente politice din ultima perioadă. Dezbaterile au acoperit subiecte importante, cum ar fi economia, justiția socială, schimbările climatice și pandemia de COVID-19. Momentul a fost plin de tensiune și schimburi dure de replici între cei doi candidați la președinția SUA. Dezbaterea a avut o mare implicare publică și a fost extrem de controversată, ca un semnal asupra opiniei publice în privința alegerilor. Ce a ieșit? Să vedem, s-a vorbit despre deficitul bugetar, iar acolo a fost ca un meci de oină. Deficitul bugetar al Statelor Unite este diferența dintre sumele cheltuite de guvern și veniturile colectate. Atunci când guvernul cheltuie mai mult decât colectează, acest lucru duce la creșterea deficitului bugetar.

Deficitul bugetar poate fi finanțat prin împrumuturi, care duc la creșterea datoriei naționale a țării. De-a lungul timpului, SUA a experimentat deficite bugetare semnificative, iar acestea au devenit subiecte încinse și îngrijorare pentru anumite segmente ale societății. Administrarea corectă a finanțelor publice și gestionarea deficitelor bugetare reprezintă provocări importante pentru guvernele americane.
Au vorbit despre veteranii de război, iar acest subiect eu l-aș încadra între civilizați și necivilizați. În cazul de față toți suntem civilizați, dar vorbesc și eu așa. Pentru cei considerați „necivilizați” sau care nu respectă normele umanitare și internaționale, perspectiva asupra veteranilor de război poate fi diferită. În anumit context sau cultură, veteranii de război pot fi percepuți ca simboluri ale conflictelor, violenței sau hegemoniei militare, fiind criticați sau stigmatizați în loc să li se acorde recunoaștere sau respect. Aceste diferențe de percepție pot fi influențate de contextul cultural, politic sau ideologic specific al fiecărei societăți. În general, respectul față de veteranii de război ar trebui să fie un principiu universal, indiferent de apartenența culturală sau politică, având în vedere sacrificiile pe care aceștia le-au făcut pentru a apăra valorile și libertățile fundamentale ale umanității. La acest capitol politicienii au găsit alt răspuns: patriotism. Apoi partea comică, demnă de cei mai „mari” titani: „ești fraier, tu ești ratatul”. Și dă-i și dă-i și știți care este partea bună din cei zece ani de președinte a lui Iohannis? Au trecut deja! Dar partea cea mai bună este că ne-am pricopsit cu baze militare în toată țara, dar nu sunt românești. Sunt străine de noi, care suntem vechi. De 2500 de ani!

Mă gândeam la termenul ratat sau eșuat. Termenul „ratat” poate avea diverse conotații în funcție de contextul în care este folosit. De obicei, termenul este asociat cu eșecul în atingerea unui obiectiv sau a unei standarde așteptate. A fi considerat „ratat” poate însemna că ai eșuat în îndeplinirea unei sarcini sau că nu ai atins anumite standarde sau așteptări. Nu trebuie să te definești pe tine însuți sau pe alții în funcție de eșecuri sau situații nereușite, deoarece fiecare persoană întâlnește obstacole și greșeli pe parcursul vieții. Trebuie să ne setăm obiective realiste, să-ți asumi răspunderea pentru acțiunile tale și să înveți din eșecuri pentru a-ți îmbunătăți abilitățile și a evolua. Folosirea cuvintelor, precum: „om alb” sau „om negru” este considerată incorectă din punct de vedere al sensibilității culturale și al conotațiilor istorice asociate cu acești termeni. Aceste expresii pot fi percepute ca fiind discriminatorii sau discriminatorii de către unele persoane sau comunități. Dar la vârful lumii folosim orice termen, iar dacă ne supărăm dăm cu paltonul în capotă.


Un Iobag cere dreptate…

Am primit zilele trecute invitația să particip la simpozionul din toamnă de la Pitești dedicat victimelor dictaturii, celor care au fost torturați nemilos în închisorile comuniste, iar „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură” a fost primul în suita criminalității. Eu am numit Piteștiul „orașul regal al poeziei”, poezia este floarea de pe mormântul victimelor acestui Experiment. Cine nu știe povestea torționarului Nicolski, spion sovietic, și toate acele crime petrecute în faza ocupării țării de către soldații sovietici, care timp de 14 ani nu au mai plecat de aici, până nu au furat tot ce se poate, până nu au instalat răul la putere – bolșevizarea țării. Despre toate acestea s-au scris zeci de cărți de către oameni aflați în închisori sau în cunoștință de cauză. Este un Simpozion Internațional, aflat la a 24-a ediție. Răspunderea e mare. Nu mă pot pune cu acești autori. De aceea, am fost întrebat dacă cunosc vreun prtizan, vreun luptător anti-comunist din Munții Făgăraș, de unde îmi trag obârșia. Sigur că cunosc, am spus. Și urma să mă treacă printre vorbitori și să le trimit organizatorilor prezentarea mea, care se va publica într-o carte.

Și m-am gândit dacă e bine să fac acest lucru.

Desigur, ceea ce puțini știu, aș putea să semnalez noutatea pe care am adus-o în filmul SATUL CA O ICOANĂ (1994), în care am prezentat printre altele și cazul unui partizan celebru în zonă, în Țara Făgărașului: Gheorghe Urdea-Slătinaru (1912 – 1998), din satul vechi făgărășean Grid, din care îmi trag prenumele literar. El se numea și Slătinaru, fiindcă în partea din vale a satului se află o zonă sărată, sălbatică, numită Slatina, plină de stuf și papură, un fel de deltă a locului, unde partizanul Ghiță Urdea se ascundea. Oamenii din sat îi știau locul și îi duceau acolo de mâncare. Când l-am cunoscut eu, fusese eliberat, după ce a fost prins și bătut de securitate și a făcut ani grei de temniță (9 ani). Avea pe mâini, brațe și picioare urmele lanțurilor. Eu, fiind neam de popă, unchiul meu, Vasile Modorcea, era preot al satului, urmaș de cărturari din stirpea Grizilor Șcheieni, Slătinaru avea un respect deosebit pentru mine și nu se ferea să ne întâlnim și să vorbim. Ne întâlneam la el acasă, moștenea o gospodărie de la părinți bogați, un fel de chiaburi ai satului. Mi-aduc aminte că avea o țâșnitoare în curte de la fântână și zicea că e apă vindecătoare, cine bea, simte așa, ca o înviere. După ce a ieșit din închisoare, trebuia să raporteze mereu ce face. Timp de 20 de ani s-a ferit de oameni, fiindcă s-a ferit să nu fie trădat pentru nu știu ce vorbă. Fiindcă Ghiță Urdea era un om școlit, a făcut liceul la Făgăraș și la colegiul „Andrei Șaguna” de la Brașov. Plus că unchiul său, Ioan Pridon, era un profesor renumit în satele vecine, Părău și Veneția, mereu îmi vorbea despre el. Iar prin mama sa, Areta, Slătinaru era rudă cu Aron Pumnul din Cuciulata, celebrul profesor al lui Eminescu la Cernăuți.

Recunosc în el un document viu al epocii, al zonei. În fața mea se descărca. Cu alții nu vorbea, avea un mers și o uitătură de om speriat. Era alb, cu plete albe, ca o icoană a lui Dumnezeu pe pământ. Se purta în opinci, în cămăși lungi, cu cioareci, cu cojoc până la gleznă, traistă țărănească, exact ca Iobagii din vechime. Sau, mai degeabă, prin înțelepciunea lui, ca un taraboste dac. Pe traistă scria vizibil, mare: „USA Areta”. Și ce avea în traistă? Un jurnal, cu fotografii de pe urma vieții de hăituit (șapte ani a fost hăituit prin munți). El se considera IOBAG, nu legionar sau altceva. Se purta ca un iobag, se îmbrăca, așa, ca un iobag, mânca, la fel, ca un iobag. Casa și curtea lui erau lună, le gospodărea singur. Era întruchiparea Rezistenței românului prigonit, în acea zonă a asupririi nemiloase, ieri a austro-ungariei, apoi a securității comuniste. Mi-a spus cu de-amănuntul cum luptau în munți contra oamenilor securității, cum își știau ascunzătorile, cum țăranii știau unde să le lase mâncare și alte semne, în special informații despre „când vin americanii” (dovadă traista cu înscrisul „USA”), i-a cunoscut și pe frații Arnăuțoiu, de dincolo de Munții Făgăraș, din Nucșoara, era o enciclopedie vie a istoriei acelei perioade când s-au instalat bolșevicii în România. Marea lui problemă era trădarea, el a fost trădat de un profesor de la Cluj „pentru 30 de arginți”, ca să fie prins și arestat în ’53, la fel unchiul său, Pridon, a fost trădat, arestat, dus la Jilava și ucis. Mai mult, zicea, de ce unii partizani au trădat? Și îl acuza aspru pe Gavrilă Ogoranu, șeful partizanilor, care ar fi pactizat cu securitatea. L-am cunoscut și pe Ogoranu, fff bine, i-am luat un interviu chiar în centrul Făgărașului, lângă Cetate, aproape de biserica de lemn, despre care el spunea că a fost incendiată de unguri. M-a invitat la Troița de la Sâmbăta de Sus, unde, de Sf. Ilie, se adună în fiecare an toți foștii partizani să comemoreze istoria lor, să conserve memoria. Ogoranu mi-a dat și manuscrisul unei cărți, o metaforă la „copacii mor în picioare”, ca să-mi spun părerea. Era un om foarte iute, departe însă de a arăta ca un iobag. Era dornic de succes, era umblat pe la televiziuni. Ar fi vrut să facă Sergiu Nicolaescu un film despre el. Am avut discuții pe acest temă cu Sergiu. În cartea Sergiu Nicolaescu și enigmele sale, arăt că filmele istorice ale lui Nicolaescu reflectă ideea că istoria poporului român este o istorie a trădării. De la Decebal la Mihai Viteazul și Ceaușescu, care a fost trădat de securitate. Toți marii conducători ai României, voievozii ei, au fost trădați. Asta este și ideea lui Eminescu din ciclul de piese Dodecameronul dramatic. Ogoranu nu se dezminte

I-am spus ce crede Slătinaru despre el. El spunea că nu e adevărat. Care este proba? Faptul că a acceptat să dea mărturii lui Lucia Hossu-Longin pentru emisiunea „Memorialul durerii”. Când ea a venit la el să-l atragă, Ghiță Urdea-Slătinaru a respins-o furios. Pentru el emisiunea „Memorialul durerii” era mincinoasă, fiindcă era comandată de securitate, zicea, iar Lucia Longin era securistă, fiindcă ieri făcea emisiuni comuniste, slujea pe Ceaușescu, iar azi face o emisiune despre victimele călăilor pe care ea îi slujise. El o trecea și pe ea printre călăi. Desigur, călăi morali, foarte perfizi. Păi da, ca să treci de la emisiuni ca „Omagiu conducătorului iubit”, ca, imediat, după împușcarea „iubitului”, să gestionezi istoria, problema deținuților politici, o, Domane, curată obrăznicie! Cum Iliescu a confiscat revoluția română și s-a ales cu pecetea istorică „Iliescu judecat/Pentru sângele vărsat”, așa și Doamna Durerii a confiscat tema „victimele comunismului”. Nu puteau să fie angajați pe acest subiect talente ca Dan Pița, Mircea Veroiu, Nicolae Mărgineanu sau Șerban Marinescu, mult mai dotați și potriviți să facă filme profunde, în stilul documentarelor politice ale lui Oliver Stone, adevărate opere de-mistificatoare, nu „journalism” ieftin, comercial.

Nu poți să faci din lupta anti-bolșevică și tragedia unor oameni, spectacol. Să pui muzică lacrimogenă, să urmărești nu adevărul, ci stoarcerea de lacrimi. Acest serial fantazează, vehiculează un munte de minciuni, prezintă bombastic adevărul. Trebuie păstrat respect, discreție, recunoaștere pioasă, nu să se facă circ. Știe ea ce e durerea?, spunea Slătinaru. Auzi, face un memorial al durerii o profitoare, care nu a cunoscut de loc durerea, ci numai binefacerile, ieri ale comunismului, azi ale securității!

Sunt multe de spus, cum ar fi povestea câinelui lup, care îi știa urma și îi aducea lui Slătinaru mâncare în ascunzătorile din munți. Sau despre metoda de tortură numită „conga” din beciurile de groază ale securității din Făgăraș. Imaginea lui Ghiță Slătinaru și portretul complet se află în filmul citat și în unele cărți de-al mele, cum ar fi Țara Originilor. Sau în Monografia unchiului meu. Esența este acesta, că nu poți face show din durere. Cum făcea și Păunescu. S-a creat în România post-decembristă un curent nefast generat de cei care ieri au fost călăi, profitori ai regimului, iar azi le plâng de milă victimilor. Așa cum șefi ai TVR, ca George Radu Serafim, ieri făcea reportaje cu raportări false, privind producția de boabe la hectar, iar apoi a ajuns în slujba masoneriei, într-o lojă masonică și făcea alt rău, ucidea viața spirituală, care trebuia să fie o viață creștin-ortodoxă, nu masonică. Acestă direcție a călăilor morali trebuie semnalată la Simpozion. Dar am primit de la organizatori lista cu participanți și invitați. Și m-am îngrozit. Pot eu să particip cu o comunicare precum cea care reiese din cele scrise mai sus?

S-ar înfiora Iobagul, iobăgimea toată, memoria lui Dumnezeu pe pământ.

Eu, ca și Ghiță Slătinaru, nu pot participa la un colocviu în care se face chiolhan pe seama unei tragedii. Fiindcă acest lucru trist l-am observat, că s-au făcut zeci de fundații, cum este și „Memoria” de la Pitești, care transformă evenimente de evocare și reculegere într-un fel de Cântări ale României, cum am văzut că a făcut mai an un alt piteștean împăunat, care se dă mare academician, care nu a dovedit prin nimic că e academician, nu are nici o invenție, nici o dovadă, dimpotrivă, se trădează prin amatorism, prin faptul că în loc să stea în banca sa, scoate (pe banii cui?) o revistă veleitară și se ocupă de colocvii despre Urmuz! (Vezi portretul lui în Istoria literaturii neînregimentate). Au apărut niște anomalii de-ți stă mintea în loc!

E timpul ca un Simpozion despre victimele torționarilor comuniști să dezbată această problemă, care în anii ‘50 era vitală. Multe le-am aflat și de la un alt român verde, Radocea, cu un fantastic muzeu țărănesc în satul Bucium. L-a cunoscut pe Slătinaru, iar o rudă de-a lui a organizat chiar, împreună cu Slătinaru și Pridon, alegerile din ’46, din satul Veneția de Jos, alegeri măsluite, fraudate de comuniști, ca și cele din toată țara, cum se știe. Partizanii, luptătorii anti-comuniști din munți, au fost numiți de securiști, de vânătorii lor, legionari. Au fost partizanii legionari? Ogoranu se dădea când partizan, când legionar, cum bătea vântul. Ca să-și justifice crimele, securiștii îi asimilau pe partizani (eu le zic haiduci) cu legionarii. Îi considerau legionari. În timp ce poporul îi asimila pe legionari cu partizanii, deși un om ca Slătinaru nu a fost în nici o legiune, „legiunea” sa erau una de tradiție culturală și bisericească, fiindcă satul Grid, care se învecinează cu urmașii lui Aron Pumnul și Eminescu (Eminovicii din Vad), a dat țării doi mari cărturari și protopopi de Brașov, Vasile de Grid și, fiul său, Eustație Grid.

Apoi, a doua temă pe care o propun să fie dezbătută la Simpozion, trebuie să fie despre trădători și despre cine sunt profitorii, cei care îi evocă pe partizani. Nu mă îndoiesc că sunt și unii participanți demni de confesiuni sincere, dar la un astfel de colocviu nu ar trebui să participe Lucia Hossu-Longin. Ar fi de bun simț pentru organizatori să-i spună să-și facă mea culpa, să se retragă. Sau am văzut pe listă un anume Mihai Neagu, cu pseudonimul Basarab. Îl cunosc bine. E un hlizit, un bășinist, un profitor. De ce și-a luat el pseudonimul de Basarab? Fiindcă e nimeni și se dă din neamul Basarabilor, așa, ca să-l sperie pe Eminescu, care spunea că se trage „dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei”. Basarab al câtelea? Acum a devenit expert și în torționari, mai știi? Ce legătură are el cu partizanii și cu victimele Experimentului de la Pitești? Nici una. Individ fără operă, care doar profită de generozitatea românilor, pe care i-a trădat (a fugit în Germania). Ca și Norman Manea, care înjură România în presa americană, dar ia „indemnizație de merit” de la români, în locul altora care merită. Și Neagu din Dămăroaia, ce face? Îi păcălește pe idioți, în cap cu cei de la ICR. Scoate o revistă la Onești, mai face un event cu titlu nemțesc pe ici, pe colo, mai pleacă la Friburg cu un braț de cărți, să le pună în raftul bibliotecii pe care o șterge de praf acolo, ca să arate că face ceva, și ia banii de la români! Atenție, cine are interes să arunce azi confuzie și ceață asupra trecutului martiric?

Organizatorii Simpozionului ar trebui să facă o selecție mai riguroasă, altfel e pătată Memoria acelor victime pe care le evocă. Lângă astfel de oameni eu nu pot să stau. Mi-e lehamite. Aud un Iobag care cere dreptate, când vede că jertfa martirilor din munți nu este de folos, iluminată așa cum merită. Un Avram Iancu i-ar fi ascultat glasul și ar fi făcut dreptate.

În speranța că am adus un strop de limpezime în această istorie tristă, aflată încă în ceața istoriei, stimați organizatori vă urez succes în atitudine. În dârzenie. Simpozionul trebuie să aibă spiritual lui Ghiță Urdea-Slătinaru, un spirit intransigent cu trădătorii. Nu-i mai cocoloșiți. Nu mai faceți chermeze pe seama acelor eroi necunoscuți, care și-au dat viața pentru o Românie curată, fără ticăloși și profitorii de pe lângă ei. La ce folosește acest Simpozion, dacă nici adevărul nu se spune, dacă s-a ajuns la un circ politic, dacă nici alegerile de azi nu sunt curate, sunt la fel de fraudate ca în ‘46?! Iar cine alege o eroare a naturii să reprezinte România la UE, chiar că face de rușine jertfa partizanilor, care au luptat pentru o Românie liberă de orice imixtiuni. În realitatea confuză de azi, trecutul, dacă e limpede, ne este singurul reazem, singura speranță că identitatea României nu piere.


Râsul Carpatin (Linxul) – felina de aur a României…

O prezență deosebită în fauna României este râsul. Cu un chip special, dar o apariție timidă în apropierea oamenilor, râsul trece aproape nevăzut și neștiut prin pădurile noastre încă existente. Râșii sau lincșii (Lynx) sunt un gen ce cuprinde patru specii de feline sălbatice de mărime medie. Toți sunt considerați ca făcând parte din genul Lynx, dar unele autorități îi clasifică să facă parte din genul Felis, căruia îi aparține pisica sălbatică și pisica de casă. Caracalul, numit uneori râs de pustiu sau râs de deșert, este considerat ca făcând parte din genul Caracal. Din toate patru speciile de râși, doar râsul iberic (L. pardinus) este evaluat la lista roșie a IUCN ca specie pe cale de dispariție. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX, rămân să fie în afara oricărui pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări. Specialiștii țin să menționeze faptul că denumirea sa de râs își are originea în limba slavă, dar cuvinte înrudite se pot găsi spre exemplu în cehă (rys), poloneză (ryś) și rusă (рысь / rysi). Dicționarul Etimologic Român, opunându-se părerii populare, nu prezintă nicio legătură între acest cuvânt și verbul a râde. Pe cealaltă parte, cuvântul linx este un împrumut mai recent din franceză, care mai are origine în limba latină și este derivat de denumirea științifică lynx. Statutul în care se găsesc toate speciile de râși este foarte variat. Râsul eurasiatic, râsul roșu și râsul canadian sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea speciei. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 1.111 râși din această specie mai trăind în Peninsula Iberică conform unei estimări din 2021. Râșii eurasiatici trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toată populația din această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpaților, există o populație mare, dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline. În afară Rusiei, cea mai mare populație a râșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001.

Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția. De curând și câțiva râși „românești” au fost naturalizați în pădurile din Germania. Râșii canadieni (numiți și polari) se pot găsi în partea septentrională a Americii de Nord, mai ales în Canada și Alaska, dar și în restul Statelor Unite ale Americii. În ciuda vânătorilor, râsul canadian în Canada nu este amenințat de oameni, reținând majoritatea arealului său. În Statele Unite este pe cale de dispariție. S-a încercat fără succes reintroducerea speciei în statul New York în anii ’80. O altă încercare, terminată cu succes, a avut loc în 2002 în Colorado. În părțile centrale și meridionale ale Americii de Nord există o mare populație a râșilor roșii. Ei trăiesc pe aproape întreg teritoriul Statelor Unite, în afara regiunii de centru-est. În Canada, se pot găsi în partea de sud, părăsită mai înainte de râșii canadieni. Se raportează și existența unei populații în Mexic. Nu sunt amenințate nicăieri, chiar dacă lipsesc datele exacte despre numărul indivizilor în Mexic.

Râșii au mărimea asemănătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 centimetri lungime, cu coadă relativ scurtă, de 5–25 centimetri. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce îi deosebește pe râșii de alte feline. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 și 58 kilograme, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc greutatea de 30 kilograme. Ca toate felinele, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de patru-șase centimetri. Râșii trăiesc aproximativ 20 ani. Cei mai mari sunt râșii eurasiatici, având 80–150 centimetri lungime și o greutate de 18–30 kilograme. Urmează cei iberici, cu 85–120 centimetri și 13–25 kilograme și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70–120 centimetri) și de greutate (9–15 kilograme). Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că fac parte din genuri separate. Toate speciile de râși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la o sută la aproximativ 2.000 km², însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane. Se pot găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial. Râșii sunt capabili să se cațăre, dar de obicei vânează la nivelul solului. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepărtează, prezentând un comportament ostil față de ele. Râșii sunt activi noaptea. Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animale domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simte primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada pe care nu a putut-o mânca. Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce le permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de patru-șase metri în orice direcție. Auzul și mirosul râșilor sunt foarte dezvoltate. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea. Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc in fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specie, după care se nasc doi-patru pui, orbi pentru aproximativ două săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mamă când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere. Este foarte dificil de observat obiceiuri de împerechere ale râșilor din diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc. Râsul este al treilea mare prădător al Europei, după urs și lup. Are un trunchi scurt, picioare lungi și labe foarte bine dezvoltate, cu care alearga foarte eficient prin zăpadă. Smocurile din vârfurile urechilor îi conferă aspectul său atât de cunoscut. Felina are văzul și auzul extrem de fine, fiind capabilă să detecteze o pradă mică în zăpadă de la zeci de metri distanță.Râsul este un carnivor extrem de discret, care trăiește izolat și se ferește de contactul cu oamenii. Apare de-a lungul lanțurilor muntoase din sud-estul și centrul Europei, dar și din nordul sau estul continetului, până în pădurile boreale ale Rusiei, apoi Centrul Asiei și platoul Tibetan. În Europa trăiesc circa 9.000 – 10.000 de râși, iar dintre aceștia, circa 2000 de indivizi trăiesc în pădurile de pe teritoriul României, figurând pe lista animalelor strict protejate.

Râsul trăiește și vânează solitar, pe teritorii pe care nu tolerează nici un alt animal adult, mai ales de același sex. Teritoriul lui variază în funcție de sursele de hrană și de densitatea populației de râși în arealul respectiv. Adulții masculi se țin la distanță unii de ceilalți prin marcarea teritoriului. Partenerii sexuali sau mama cu puii comunică printr-un mieunat melodic care străbate distanțe lungi. Ca și celelalte carnivore mari, respectiv ursul și lupul, râsul este indicator al unui ecosistem sănătos și echilibrat. Supraviețuirea speciei este pusă în pericol de braconaj, dar mai ales de prezența și activitățile umane care îi invadează din ce în ce mai mult habitatul. Extinderea așezărilor umane, defrișările, lucrările de infrastructură (autostrăzi, pârtii de sky), resorturile turistice, vânarea excesivă a animalelor care constituie baza trofică a râsului, deranjarea habitatului, toate aceste presiuni asupra speciei periclitează menținerea unei populații viabile și sănătoase de râși. (G.V.G.)


Între Mithra şi Hristos…

În una din zilele trecute, ascultam o emisiune la postul de radio „România-Cultural”. Un românaş de-al nostru stabilit într-o ţară nordică îşi prezenta o teză de doctorat, pe care o realizase şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată şi notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult necreştin în spaţiul sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmaţii mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru. Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă de către autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul al XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic. O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma. Oare, românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creştini din secolele I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creştini şi nu şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor?

Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri datând dinainte de formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creştinismul nord-dunărean şi reprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la Niceea din 325 a fost prezentă o delegaţie a creştinilor din părţile noastre în frunte cu un episcop? N-au auzit onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creştini, precum Niceta de Remesiana, care au trăit şi şi-au scris opera în părţile noastre? N-a auzit de călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul, român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl utilizează toate popoarele? Sau despre acelaşi Dionisie, care a tradus pentru prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile şi mitropoliile înfiinţate de bizantini, care aveau în subordinea lor spaţiul şi creştinii din nordul Dunării? Multe alte întrebări de acest gen aş mai fi avut de pus acelui domn „doctor”.

A doua dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre româneşti nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea. Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu uşurinţă că peste 90 la sută din ele au conţinut creştin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există şi colinde cu conţinut istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învăţăturii creştine, adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului român, creatorul acestor nestemate.

E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscenţe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariţia creştinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul judeţului Mehedinţi. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt nişte creaţii extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât şi adună de la porţi sufletele celor morţi spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura noastră creştină Mântuitorul nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a transporta sufletele morţilor dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscenţă a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părţile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creştinată de către autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreştine păstrate în folclorul şi etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creştinaţi.

Gogomăniile spuse pe post de acel „doctor” mi-au lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele derbedeilor de pe marginea drumului.


Numărul 679

Descarcă PDF