Statuia Cybela – Mama zeilor

În colecțiile Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța  (MINAC) se află o statuie mai puțin cunoscută publicului larg. Este vorba de o statuie ce o reprezintă pe Cybela („Cea frumoasă”) – Mama tuturor  zeilor, descoperită în perimetrul orașului antic Callatis și încadrată de specialiști ca aparținătoare de secolele IV – III î.Hr. (acum aprox. 2400 de ani). Specialiștii spun că acest cult al zeiţei Cibele (sinonimă cu Maia, Isis, Reea) sau Kybele (Cheile frumoase (chei, ca loc de trecere îngust, ca loc pe unde se face nașterea din nou), Cheile Creației, Tainele Creației; de aici derivă Ba – bele, adică un NU (Ba) categoric revenirii Mamei zeilor pe pământ), supranumită Magna Mater (Marea Mamă a Zeilor) era originar din Asia Mică, de unde s-a răspîndit în toată lumea grecească şi romană. Putem constata că în vechea cultură Cucuteni (peste 7.500 de ani vechime), statuetele reprezentând pe Marea Zeiță sunt foarte numeroase. Pe baza acestora se poate face o reevaluare a acestor considerente. Cibele era adorată ca mamă a zeilor şi a oamenilor, stăpână a întregii naturi şi a destinului oamenilor. Cultul Cibelei era orgiastic şi avea mistere şi ritualuri secrete. Zeiţa este reprezentată adesea purtînd coroană murală şi ţinînd un sceptru, o pateră sau cornul abundenţei, în car tras de lei, cu un leu aşezat alături sau călărind leul (Leul ca Forță a Vieții; Leoaica Sarmis, Șarmis, „șarmul” vieții). Uneori ţine un tympanum – un instrument muzical de percuţie folosit în cultul zeiţei (va bate toba când va veni; ca semnal al cataclismului pentru Vechea Lume). Tympanum este un cilindru de lemn sau de metal închis la ambele capete cu capace de piele.

Cybele (în limba greacă Kybele, în latină Cibelis, iat în română Cibela sau Cibele; numele îi vine de la Sibela, Isis-bela, Cea dublă, Si – Si Bela – Cea nebunatică, cea „sisi”, Șerpoaica, Lunatica) este declarată a fi la origini o zeitate frigiană („care frige”, „frigienii”, sau „cei care au trecut prin focul ceresc purificator”; ca și „copții” egipteni, ei aveau acest nume luat de la cataclismul prin care trecuseră cu toții) era declarată ca „Marea Mamă a Zeilor”, dar și zeiță a peșterilor  – precum Mitra, zeul de 2000 de ani, sau Iisus-ul (cel născut în staulul cu boi din peșteră), Ursus-ul (Ur-sin-ul – ca „Fiu al lui Ur”) – cel ce hibernează în peșteră („Pește – Ra”, ca „sămânță a lui Ra”; Peștera ca și Altar; ca loc destinat în care se află déjà germenele noii creații (viitorul nostru în care ne învârtim în cerc; lumea a formelor ce vor fi amestecate, așa zisele ființe fantastice mitologice); „noi din noi înșine” (Creație Imaculată; așa zisa împerechere cu îngerii a femeilor pământești) – precum șarpele Uroborus care își înghite singur coada, spre a se renaște; ca loc al creației, ca și mitră, uter). Ea era declarată și Zeiță a Întregului Pământ (în starea sa natural) și protectoare a vegetației (a Pădurilor Sfinte (Codrii Sacrii), a vegetației fără de care nu poate exista nici regnul animal, nici cel omenesc), adorată pe culmile munților (ca loc al salvării de sub valurile marelui potop). Domnea peste animalele sălbatice, fiind și protectoarea albinelor (fără polenizare mor plantele). A fost preluată și în mitologia romană, cultul ei fiind primul din calendarul roman. Împreună cu soțul ei, Attis, Cybele era venerată în ceremonii sălbatice, sângeroase, orgiastic (ca timp al cataclismului, al sfârșitului de lume și al nașterii din nou). La romani, Cybele era zeița naturii și a fertilității. Deoarece domnea peste munți și fortărețe, era reprezentată având o coroană cu forma unui zid de cetate (circular, ca „Lume Închisă” în care ne ducem viața în materie, ca Cerc – Roată a carmei, a destinului). Cultul lui Cybele era celebrat de preoți eunuci denumiți coribanți, care îi conduceau pe credincioși în riturile orgiastice, acompaniate de țipete sălbatice și muzică interpretată la fluier, tobe și cimbale (vechea lume va deveni infertilă (vezi coribanții), iar copii – puii care se vor naște vor aparține Noii Creații – noilor specii (a „Îngerilor”).

Sărbătoarea ei anuală de primăvară celebra moartea și învierea iubitului ei Attis (puterea vieții, ce se învârte în cerc). Attis (sau Atys (citit invers „Sita”, cea care alege cine trece de cataclism)) a fost în mitologia romană un tânăr și frumos păstor din Frigia, de care s-a îndrăgostit zeița Cybele. După ce i-a promis să-i fie în veci credincios, Attis și-a călcat jurământul, îndrăgostindu-se de o nimfă. Mâniată, zeița Cybele i-a luat mințile și, într-un acces de nebunie, Attis s-a automutilat. El a fost metamorfozat de Cybele în pin. Acest „tânăr” este simbolul infertilității, al dispariției unor specii și al metamorfozării transformatoare a acestora, „etapă” ce va apare înainte de venirea Noii Creații. De aici apare și „Calul lui Attyis” (Callatis), ca și Cal Troian (uriaș, precum troienele de zăpadă), ce ne va ascunde adevărul, iar la interior ascunde „potențialitatea” unor alți urmași (Lumea Nouă, speciile noi ce vor veni) – Vechea Biserică Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali. De aceea el mai apare și ca Attis Trymiaterion  (solul reprezentând trinitatea; cel trimis la întâlnire cu Terra, la momentul schimbării) – Muzul Louvre (Paris)

Așa se vor perinda noile specii pe Pământ; așa vor apare forme noi de viață; tipare noi. Așa au fost și uriașii mitologici, ce s-au împuținat și au dispărut, nemaifiind fertile. Acesta este simbolul preoților caști („să caști ochii, să vezi adevărul”), sau al preoților eunuci, sau al fecioarelor care serveau și oficiau în temple. Cultul orgiastic al Cybelei a persistat până târziu în Imperiul Roman. Era adesea confundată cu zeitatea Rhea („Cea Rea”; Maștera”; „moașta pe gheață” (cea bătrână, care va aduce frigul, cea care va veni în plină iarnă – de An Nou; „Ma – stea – Ra” („Vine cu Steaua”; „Steaua lui Ra”; „M – Astreea”), mama lui Zeus, din mitologia greacă.

Dacă privim așa cum trebuie apariția și dezvoltarea orașului – cetate Callats, vom înțelege și rostul cultului acestei mari zeițe, adorate pe aceste meleaguri de peste 8000 de ani (Civilizația Cucuteniană). Cetatea Callatis (supranumită, se pare, „cea cu ziduri puternice”; Lumea închisă din care nu vom putea ieși) a fost fondată la sfîrşitul sec. VI î. Hr. (2600 de ani) de colonişti greci dorieni („Ai lui Doru” (Ai lui Dora, Isis – Dora; Cei cu dor mult, sau cu dor mărunt) veniţi din Heracleea Pontică (azi Eregli, în Turcia, loc la dagilor – dacilor). Heracleea, numită Pontică (ca „pont”, loc al salvării) pentru a o deosebi de Heracleea din Sicilia (a Siculilor, sau Sicanilor, Cei cu săbii Sica), era la rîndul ei o cetate înfiinţată de colonişti veniţi din Megara („Mega – Ra”, sau „Ra cel Mare”). În afară de Callatis („Calul lui Attis” – Cel ce va veni ca vântul și ca gândul), colonişti plecaţi din Heracleea au înfiinţat cetatea Chersones („chersă” = zarzără acră; „cherso”= pământ sălbatic; „chersin” = albie adâncă, covată, pentru frământata aluatul de păine; „cherdas” = avantaj, beneficiu (dacă știi, poți să te ferești)) din Crimeea. Megara fiind oraş fondat de Heracle (Herakles la greci, Hercule la romani), cetăţenii din Callatis îl considerau pe marele erou strămoşul lor. Principala ocupaţie a coloniştilor greci (dar și a autohtonilor aflați aici) era comerţul cu populaţia locală getică (cumpărau grâu, miere, blănuri, peşte şi sclavi şi vindeau produse de lux: ceramică, ţesături, vin grecesc). A făcut parte, împreună cu multe alte oraşe greceşti, din coaliţia antiromană organizată de regele Pontului, Mithridates VI Eupator (acesta a domnit între 120 – 63 î.Hr.). Cetatea a ajuns, în anii 50 î.Hr., sub influenţa regelui Burebista. Licinius Crassus, în 29-28 î.Hr., înglobează definitiv cetatea în graniţele Imperiului Roman. A făcut parte din comunitatea cetăţilor pontice, federaţie care a fost cunoscută sub numele de Hexapolis (Cele șase; sau „Șase, vine cineva!”; Steaua cu șase colțuri). Celelalte cinci oraşe din această asociaţie erau Tomis, Histria, Dionysopolis, Odessos şi Mesambria. Comunitatea avea ca scop celebrarea cultului împăratului (sau a Zeului cel Mare). Capitala era la Tomis (este important de știut), iar preşedintele federaţiei era numit pontarh („Cel care știe Pontul”, „Cel care știe Taina”). Callatis a suferit mult de pe urma invaziilor barbare. În 269 d.Hr. cetatea a rezistat eroic coaliţiei de popoare migratoare conduse de goţi. Oraşul a pierdut numai cartierele aflate în afara zidurilor, care au fost arse. Primele monede (Ban; în bustrofedon „Anul B”, sau Anul Dublu, Toporul cu două tăișuri, Timpul „paralel” pe care îl vom trăi, Timpul Zeilor, Timpul când cele două Tărâmuri se vor suprapune (precum este forma unei clepsidre); timpul Visului, al beției dionysiace (Dionysos – Cel ce învie de două ori); semnul lui Opt, cosciugul, infinitul, colindețul, colacul, Cerbul Sharabha – Cel cu opt picioare de pe Cupele Marii Uitări și Coifurile Principilor Geți, membrii ai Frăției Getice)) bătute la Callatis sunt drahme de argint, în secolul IV î.Hr., unele din ele avînd pe avers capul lui Heracle (strămoşul mitic al grecilor din Callatis; „Cleștii sau Cheia Tainei a Herei”) iar pe revers temutele arme ale eroului: măciuca, arcul şi săgeţile înveninate cu sîngele Hidrei din Lerna (cu care va „bate” Pământul).

În secolul I î.Hr., emisia de monede se întrerupe. Callatis îşi reia emisiunile monetare la începutul secolului II e.n., baterea monedelor, continuând pînă sub Filip Arabul, când activitatea monetăriilor locale încetează definitiv. Monedele care ne interesează au pe revers („spatele” versului (cel care se va „întoarce” (Re, ca frate nevăzut al lui Ra); ceea ce nu vedem din Uni-vers) pe zeiţa Cibele privind spre stânga, (spre dreapta se află Lumea Noastră; „de-a dreapta Tatălui”), purtând coroană murală („pereții” în care este închisă Lumea noastră) şi aşezată pe tron („privitoare” și conducătoare), cu pateră (vas plat în formă de farfurie utilizat pentru libaţii; ca Lume desfășurată, întinsă, în contrast cu Lumea făcută sul) în mâna dreaptă (ceea ce este „drept”, ceea ce se va întâmpla) şi cu sceptru în stînga (ceea ce nu vedem; „S – cep – Tru”, ca „Cep – Dop” al Trinității ce ține pe loc Potopul Universal ce va veni); cotul stâng al zeiţei se sprijină de un tympanum (ca tobă ce se va bate, anunțând cataclismul pentru cine trebuie să audă); legenda este KA ΛΛA TIANΩ N („CAL LATIAN” (Cal troian (cu patru picioare, ca și stâlpi ai Pământului) dăruit Lumii întinse (Lat; de unde și „latinii”, cei de pe pământul lat, plat) – Mitră (Omega) – ca Vas al Creației ce va veni întors peste Pământ), înconjurat de un cerc perlat exterior (cercul din care nu putem ieși, ca și destin). Această monedă antică bătută la Callatis face parte dintre emisiunile pseudo-autonome. Denumirea de monede pseudo-autonome este dată monedelor care, deşi sunt bătute în oraşele greceşti aflate sub stăpînirea Romei, nu poartă pe avers portretul împăratului sau al unui membru al familiei imperiale. Moneda prezentată face parte din această categorie. Se crede că această monedă a fost bătută în a doua parte a sec. II d. Hr., sau poate la începutul sec. III.

Statuia Mamei tuturor Zeilor – Cybele, din sec. IV-III, î.Hr., descoperită la Callatis (Mangalia de astăzi), la mijlocul anilor ’60, este una mai puțin cunoscută, dar care  – alături de emisiunile monetare – confirmă cultul acestei importante zeițe pe pământul geto-dac al României.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*